Strofele rostite pe nerăsuflate, cu inima cât un purice, darurile ascunse sub pernă şi dulciurile scoase din desagă, carnea din garniţă, bucuria de a agăţa podoaba în vârful bradului, derdeluşul care răsuna de ţipete până se lăsa întunericul, aşa e Crăciunul în amintirile unora dintre cei care nu mai sunt copii.
„Zăpadă, zăpadă până la genunchi… genunchii de atunci! şi scârţâitul plăcut al stratului de omăt sub paşii veseli!“, povesteşte Oana. N-are cum să uite emoţiile din preajma Crăciunului, teama de întâlnirea cu Moşul căruia trebuia să-i recite poeziile învăţate: „Urmele mele sunt mai mari ca ale tale!!! ha, ha, ha!“ Soarele iernii văzut printre gene… atât de puternic era încât nu ne puteam ţine ochii complet deschişi. Dar era „soare cu dinţi“, ne zicea bunica şi noi râdeam. „Cum adică, mamaie?! Cum să aibă soarele dinţi?!“ Zăpada era prima bucurie a iernii, înainte de Sărbători, de daruri.
„Şi bradul de Crăciun care era împodobit tot anul, pentru că era de plastic şi ţinut într-o odaie anume, unde mai aruncam câte o privire furişată pe geam la Moş Crăciunul rozaliu din vârf, de care multă vreme mi-a fost teamă. Dar de Crăciun primea viaţă pentru că i se aprindeau beculeţele şi aşteptam să vină Moşul cu mare emoţie şi teamă. Teamă pentru că urma să îi spunem poezii… cu toate strofele“. Momentele acelea în care bătrânul cu barbă albă, care venea de departe şi care trecea pe la toţi copiii cuminţi din lume stătea, pentru câteva minute, stătea în faţa ei… Cum le-ar fi putut uita?
„Şi tata nu ajungea niciodată la ţară la timp să îl prindă pe Moş. Autobuzul lui avea în fiecare an întârziere. Şi atunci nu ne miram prea tare că Moş Crăciun avea mănuşile verzui ale bunicii şi cojocul din blană de miel al lui nea Mircea de peste drum… şi el nu lăsa nimic sub brad atunci, scotea din sacul lui tataie jucăriile şi dulciurile şi ni le oferea, dar numai după toate strofele poeziilor spuse pe nerăsuflate de teamă să nu scăpăm vreun vers. Mai târziu, nu a mai venit pentru poezii, ne lăsa sub cap, sub pernă, darurile şi le găseam dimineaţa, iar bunicului îi lăsa mereu o ceapă, semn că nu fusese cuminte şi el râdea, se bucura, iar noi ne uitam deja complice la bunica. Îl pârâse lui Moş Crăciun?!“
Un ritual cu arome şi daruri
Gabriel are 22. 22 de ani în care s-a întâlnit, în fiecare sfârşit de decembrie, cu Moşul sau mesagerii lui. Pentru el, Sărbătorile de iarnă sunt cele mai frumoase, pentru că iubeşte Crăciunul şi zăpada.
„În copilăria mea, ele presupuneau un fel de ritual prelungit, care începea cu tăiatul porcului. Nu-mi plăcea măcelărirea animalului, dar mă fascina să-i privesc pe cei mari cum «meştereau» şuncile, cârnaţii, carnea la garniţă“, începe să povestească. Astăzi, farmecul lumii aceleia nu mai e, dar amintirile păstrate îl fac însă să aştepte cu sufletul la gură apropierea Crăciunului. „Soba după care se puneau la uscat şi afumătoarea era locuri magice, din care veneau arome grozave şi ieşeau bunătăţi de care ne bucuram multe luni… Stăteam ca pe jar în aşteptarea pomului de Crăciun – neapărat natural! -,
pentru că nu ştiam niciodată când aveau să intre cu el pe poartă şi muream de nerăbdare până mama se apuca să-l împodobească. De obicei, o făcea în Ajun, ca să prelungească «chinul» aşteptării… Dar eu puneam întotdeauna podoaba din vârf, era «dreptul» meu de copil al casei… Apoi aşteptam cadourile“, zâmbeşte cu încântare.
„Drama copilăriei mele a fost în momentul în care am aflat că Moş Crăciun nu există, adică nu venea el cu sania cu reni şi sacul… N-am crezut, dar anul următor am stat treaz şi am auzit-o pe mama când a aşezat darurile sub brad… Dar asta nu m-a făcut să iubesc mai puţin Crăciunul!“
Marea dezamăgire
„Era zăpadă şi eram la ţară, la bunici“, îşi aminteşte Ramona. „La ei am copilărit“, adaugă cu un soi de mulţumire amestecată cu tristeţe şi melancolie. „Îmi plăcea când mă trezeam dimineaţa şi găseam flori de gheaţă pe geam şi eu cu fratele meu suflam spre ele să se topească“. Chipul i se luminează cu fiecare imagine din trecut care se trezeşte la viaţă.
„Stăteam lângă dealul de săniuş. Eram cei mai fericiţi din pricina asta!“, râde cu încântare. „Ore-n şir ne dădeam cu sania şi veneam acasă îngheţaţi bocnă. Dar cea mai mare bucurie era pe Vârcan, un fel de lac din apropiere, care îngheţa iarna şi bărbaţii din sat tăiau bucăţi pe care le foloseau la magazine, iar noi decupam sloiuri pe care ne urcam câte patru, cinci şi cei mari împingeau cu beţele. Erau ca nişte plute. Nu mai puteam de drag!“, povesteşte cu mâinile, desenând pătrate sau dreptunghiuri. „Iar când venea Crăciunul şi vremea tăiatului, abia aşteptam să călărim porcul! Mama nu ne lăsa să-l vedem când îl sacrificau, dar veneam după aceea. În fiecare an făceam brad cu multe, multe bomboane şi ca să nu le mâncăm pe cele din pom, ne puneau un castron sub el. Mi-amintesc că doi ani a-mpodobit Moş Crăciun bradul noaptea şi când ne-am trezit am fost aşa fericiţi! Şi apoi… cea mai mare dezamăgire a fost când am aflat că nu există Moş Crăciun…“
Maria CARAGEA
