„Când i-am vorbit prima dată despre despărţire, nici nu m-am putut înţelege cu el. A reacţionat atât de urât încât n-am ştiut ce să fac“, povesteşte Eleonora. Nu existau consilieri, era greu să le spună părinţilor, chiar şi prietenilor, iar oamenii o priveau chiorâş după ce a divorţat. Dar cel mai greu i-a fost să-i explice băieţelului de ce pleacă tata. Mihăiţă avea şase ani la vremea aceea.
Au trecut peste zece ani de atunci. „Stabiliserăm – eu şi fostul soţ – să vorbim amândoi cu el. Era o zi de duminică când eram toţi trei acasă. Ne-am strâns în sufragerie, eu m-am aşezat lângă Mihai, pe canapea, iar Mircea pe scaun, la masă. Am început eu… nu ştiu cum am reuşit să-mi păstrez calmul, să nu-mi tremure vocea, pentru că eram cu nervii la pământ. I-am spus… Ştiam ce simţeam eu, dar ce-o fi fost în sufletul lui….“, îşi aminteşte femeia şi amărăciunea i se întipăreşte pe chip în timp ce momentele grele din trecut se derulează ca un film.
Condusă de intuiţie, fără să se fi sfătuit cu cineva, Eleonora a făcut aşa cum ar fi sfătuit-o un psiholog sau un consilier. Când a decis cu Mircea că e momentul să-i spună lui Mihai, au stabilit să fie acasă amândoi, au rămas calmi chiar şi după ce copilul a început să ţipe, să trântească uşile, să plângă. „N-am dat nici o clipă vina unul pe celălalt şi am făcut tot ce-am putut să-i explicăm că îl iubim şi că aşa va rămâne. Am greşit însă că nu l-am pregătit din timp. Nu ştiu cât a observat el răceala dintre mine şi Mircea, cert este că în preajma lui am pretins mereu că totul este perfect".
Nimic n-ar fi putut îndulci vestea
Din tabăra celor care încearcă să ofere consiliere, psihologii consideră lipsa de comunicare dintre părinţi ca fiind cea mai importantă. Nu reuşesc să se-nţeleagă, nici să-şi transmită trăirile, sentimentele, regretele, nemulţumirile. Când distanţa devine din ce în ce mai mare, se despart. De multe ori, divergenţele continuă şi după: cine stă mai mult cu cel mic, cine-l hrăneşte şi cu ce, cine-l îmbracă şi cum etc. „La noi n-a fost atât de complicat. Cel mai rău a fost să-i spunem că ne despărţim. Greşeala a fost, însă, că nu l-am pregătit dinainte. N-am ştiut. N-am avut nici cu cine să vorbim, cui să-i cerem ajutorul, pe cine să întrebăm cum se procedează“. Indiferent ce strategii ar fi aplicat însă, Eleonora înţelege că Mihai ar fi fost la fel de afectat. „Nu cred că puteam evita şocul“.
Vinovăţia
Mihai avea şase ani, destul cât să înţeleagă că mami şi tati vor fi în continuare părinţii lui, îl vor duce, pe rând, la grădiniţă şi apoi la şcoală, vor merge cu el în parc duminica sau îi vor cumpăra jucării din când în când. Prea mic însă să nu se-ntrebe dacă vina despărţirii este a lui. A fost scutit de trauma certurilor, a obiectelor sparte sau chiar a bătăii, însă multă vreme s-a gândit că el e vinovat pentru divorţ. „M-a întrebat, câteva zile mai târziu, dacă eu cred că e un băiat neascultător şi dacă ne-a supărat cu ceva. Mi-a spus că nu mai vrea maşinuţă teleghidată de ziua lui şi a promis că o să fie cuminte, o să se joace mai puţin şi o să fie cel mai bun copil din clasă“, îşi aminteşte Eleonora. După ce Mircea s-a mutat, a început coşmarul. „Îmi spunea că-i e dor să mai mergem toţi trei pe stradă şi el să stea la mijloc şi să-l ridicăm ca să poată zbura. Devenise trist şi vorbea puţin. Când auzea soneria, câteva luni după aceea, se repezea spre uşă, cu faţa plină de speranţă. Odată, în timp ce mâncam, m-a întrebat dacă o să plec şi eu. Mi s-a tăiat respiraţia. Atunci am realizat prin ce trece şi că rana lui se va vindeca mai greu decât a mea“.
Undeva, în adâncul sufletului
Din fericire pentru Mihai, nici Eleonorei şi nici lui Mircea nu le place circul. Au avut suficientă înţelepciune încât să-şi reprime frustrările şi să-şi controleze reacţiile. Nu s-au vorbit de rău unul pe celălalt în faţa copilului, nu s-au certat de faţă cu el. „Nu eram de fier. Chiar dacă decizia a fost luată de comun acord, eu m-am împăcat mai greu cu ea. Însă, Mihai n-a observat nimic. Cel puţin, aşa cred. Când s-a dus la şcoală, începuse deja să accepte sau să se obişnuiască măcar cu ideea. Iar Mircea a făcut tot posibilul să-i fie alături cât mai des“. Eleonora se suceşte pe scaun. Nu se mai gândise de ceva vreme la toate momentele acelea. „Mai e totuşi un lucru care s-a întâmplat recent şi care mi-a dat de gândit. Cred că… indiferent ce se întâmplă după aceea, cât de bine încerci să te porţi, copilul va rămâne afectat. Cu câteva luni în urmă a avut o discuţie cu un prieten despre sarcina unei fete. A fost atât de nervos, de intransigent, încât cu greu mai vorbeşte cu băiatul acela…“.
