Îşi dă chitiuţa jos, în timp ce ţopăie o dată cu păpuşa verde, dantelată, aproape împiedicându-se de covor. I s-a făcut cald. Capul micuţ, golaş, aproape luceşte. Nu mai are un fir. Părul i-a căzut după şedinţele repetate de chimioterapie, pe care le suportă mai bine ca un om mare de când avea mai puţin de un anişor.
„Vreau să mă dai în leagăn“, îşi priveşte mama cu privirea aceea despre care ştie că nu poate primi un refuz. Roxana Stoian se aşază pe fotoliu şi îşi aranjează rochia cu îngăduinţă. „Ăsta e leagănul nostru. N-avem unul adevărat“, spune, părând a se scuza. N-are cum să-i spună „nu“ când îi citeşte pofta şi bucuria din ochi. Copilul se aşază în poală, sprijinindu-se cu mâinile de genunchii femeii care începe s-o legene, imitând cum poate ea mai bine avântul unui balansoar.
Cură, injecţii, un salon de spital. Un picioruş care doare, o mână aproape amorţită de la înţepături. Zi după zi, tuburi, asistente, flexuri. Când au început toate, avea nouă luni. Nici nu mergea în picioare. N-a avut răgaz de atunci să ţopăie prin zăpadă, să se bată cu bulgări, să se dea în leagăn până ameţeşte de bucurie, cu inimioara alergând ca la maraton. Locul ei de joacă este salonul de la oncologie, grădininţa ei înseamnă lecţiile de răbdare şi curaj pe care le învaţă cinci zile pe săptămână. Mereu, mereu. Au trecut mai bine de doi ani de când a început totul. Rareori se plânge şi-i spune mamei că s-a săturat. Nu mai vrea ace, nu mai vrea s-o doară, să-i fie rău…
Grija şi spaima
E cald. Cocoţaţi pe tăblia patului, urşii, elefanţii, răţuştele ar sta în tricou dacă n-ar avea pe ei blăniţa de pluş de neînlocuit. Alături, pe fotoliu, trântindu-se dezordonat ca pe o saltea din apă, cu un picior strâns neglijent, Elena (Elena Andreea) scoate limba, obosită după atâta zbenguială. A dansat destul cu păpuşa în rochie verde, primită de la Crucea Roşie. „E topită după jucării. Ea le-ar vrea pe toate, dacă s-ar putea“, râde mama.
Era la fel de cald când ne-am întâlnit prima dată, numai că era vară şi în locul garsonierei din Craioviţa, eram la etajul zece al Spitalului Judeţean. Pe atunci avea păr. Terapia cruntă, repetată, i l-a luat. Zâmbeşte cu toată faţa şi gropiţele îi apar din nou în obraji, la fel de jucăuşe ca atunci. Prinde telecomanda şi îşi caută un canal cu desene. Nu prea are multe opţiuni. Afară nu poate ieşi. E frig. N-are voie să alerge, să facă efort. Mamei îi e teamă să nu se îmbolnăvească. „Trupuşorul ei e slăbit, imunitatea scăzută. Nu trebuie să răcească“, spune femeia, privind-o cu drag. De când stă prin spitale şi doarme mai mult lângă pat, s-a îmbolnăvit şi ea. Nu-i atentă la asta, însă. Ea e pe locul doi. De fiecare dată când copilul începe cura de chimioterapie, i se strânge inima. Spaima şi-a făcut loc în sufletul ei din seara aceea, când a văzut întâia dată umflăturile micuţe de pe burtica Elenei, şi n-a mai părăsit-o de atunci. Se mai linişteşte când o vede râzând. „Oricum, e un copil cuminte. Nu ştiu de unde are putere să reziste, dar… eu mă rog în fiecare zi să se facă bine…“.
O nenorocire şi… multe necazuri
Suplimente alimentare, siropuri, pastile imunomodulatoare, sucuri, vitamine. „Frigiderul e plin mai mult cu medicamente decât cu mâncare“, adaugă mama fetiţei, pe al cărei ultim bilet de externare sunt înşirate sentinţele: „nefroblasm bilateralizat, alopecie parţială axienii capului, hipotrofie ponderală, chimioterapie anticanceroasă“. De toate are nevoie pentru întărirea imunităţii sau pentru îmblânzirea curelor de citostatice. Pe unele reuşeşte să le cumpere la două, trei luni, pe altele deloc. „Sunt foarte scumpe şi n-avem de unde. Norocul nostru este că mâncarea o luăm, în mare parte, de la ţară, de la părinţi, şi nu mai trebuie să dăm bani pe ea. Cu indemnizaţia pe care o primim pentru Elena, pentru că eu n-am cum să mai lucrez, nu ne descurcăm prea bine. Iar de două luni a intrat în şomaj şi soţul meu, care lucra ca şofer. Vorba aia cu nenorocirea care nu vine singură nu e minciună“.
Şirul suplimentelor
Roxana Stoian are o listă: Liv 52, un sirop care protejează ficatul de citostatice, Septilin, un imunomodulator herbomineral (care-i place Elenei la gust), Aloe Berry Nectar (preţul de depozit pentru un litru este de 82 de lei), care ajută la detoxificare, tot după citostatice, Gano Excel (două tuburi, cu conţinut diferit, costă circa 400 de lei), Pomesteen cu papaya, o băutură naturistă pe care părinţii n-au reuşit s-o cumpere până acum niciodată. „Măcar pe astea dacă am putea să le luăm în fiecare lună şi tot ar fi bine. Uneori, după cură, Elena nu mai are nici poftă de mâncare. Când ia suplimente însă, aceasta-i revine“, povesteşte mama. „Oricum, s-a săturat şi de ele. Câteodată le rog pe asistente sau pe fetele din salon să i le dea. Facem scenarii ca s-o convingem“, îşi priveşte copilul cu o urmă de reproş, în care nici ea nu prea crede. Ca pentru a-i contrazice spusele, Elena îi ia un tub din mână şi cere: „Dă-mi din ăsta“. Se strâmbă în timp ce mestecă bulina turtită şi boantă, de culoarea ciocolatei calde. Nu-i prea dulce la gust. E încăpăţânată, însă. Strânge din dinţi, bea apă, apoi cere alta cu privirea triumfătoare.
Alături de Elena
Nimeni nu ştie cum va evolua boala Elenei. Medicul care o tratează, prof. univ. dr. Polixenia Stancu, şefa Clinicii de Pediatrie II a Spitalului de Urgenţă din Craiova, nu-i spune mamei prea multe. Se roagă însă să-i fie bine copilului cu gropiţe pe care-l tratează de când avea nouă luni. Analizele arată că citostaticele au avut efect până acum, deşi în luna august, după o perioadă de remisie, boala a recidivat. După articolul publicat în Gazeta de Sud, în această vară, au fost oameni care au ajutat-o pe Elena să-şi cumpere tratamentul din Italia. Familia Stoian mai are însă nevoie de sprijin. Telefonul Roxanei, mama fetei, – 0725/895.700 – este în permanenţă deschis pentru cei care pot să ajute în vreun fel.
Boala Elenei
Tumora Wilms sau nefroblastomul este o tumoră malignă embrionară, care se situează între primele trei tumori maligne solide. Ea se manifestă de cele mai multe ori printr-o creştere în volum a abdomenului. În 4-5% din cazuri, tumora afectează ambii rinichi.
