Sunetul clopotului de la Biserica „Mântuleasa“ puncta fiecare zi din viaţa craiovenilor care locuiau odinioară pe Uliţa Mare. Casa Romaneştilor, grădinile încărcate de copaci şi flori care estompau larma vânzătorilor şi mirosul pastramei care se frigea pe grătare în pieţe, trăsurile care duceau spre Grădina Bibescu, doamne cu pălării şi pelerine de catifea, aceasta era grăbita şi gălăgioasa Bănie de pe la jumătatea veacului al XIX-lea.
Pe Uliţa Mare a Craiovei, trăsurile urcau cu un aer mai puţin obosit, cu roţile înalte aşezate pe caldarâmul de piatră, cu caii îmbrăcaţi în harnaşamente cu ornamente metalice, căci către anul 1840 începuse pavarea străzilor cu piatră. Oraşul care trăia într-un freamăt necontenit devenea mai liniştit odată ce păşeai pe Uliţa Mare, în dreptul casei Romaneştilor, căci grădinile cu mulţi copaci şi flori opreau larma vânzătorilor şi mirosul pastramei care se frigea pe grătare în pieţe. Aici, lumea îşi conducea traiul după clopotul Bisericii „Mântuleasa“, o biserică a locului, veche de câteva secole.
În faţa veacurilor
Povestea acestui locaş de cult curge de la 1792, când a început zidirea ei, în timpul domnitorului Mihail Vodă Şuţu şi a episcopului, Râmnicului, Nectarie, aşa cum reiese din pisania transcrisă şi aşezată la intrarea în Biserică, în 1896, când a fost ridicată din nou. „Era frumoasă Biserica «Mântuleasa» şi clopotele ei umpleau de linişte sufletul Mariei Romanescu (a cărei casă se învecina cu instituţia de cult – n.r.). Era zidită din cărămidă, împodobită cu icoane frumoase cumpărate de croitorii de vază ai Craiovei, care organizau la Sfântul Pantelimon, la 27 iulie, un hram cu mulţi preoţi şi praznic mare. Se întindeau mesele încărcate de bunătăţi în grădina Bisericii şi uneori chiar şi în grădina Mariei Romanescu, atunci când veneau mulţi oameni să se bucure de mărinimia breslei croitorilor.
Sute de lumânări ardeau înfipte în iarba verde din jurul bisericii, iar steagul rufetului flutura în mijlocul mulţimii. Pe treptele bisericii, iconari din Ardeal vindeau chipuri de sfinţi zugrăvite pe sticlă sau lemn. Croitorii înstăriţi, cu case, prăvălii, vii şi livezi veneau la biserica lor la toate sărbătorile“, menţionează Elvira Ecaterina Ivănescu în lucrarea sa „Casa Romanescu: timp şi spirit“.
Şi mai apoi, peste ani, pe la 1839, când Biserica s-a pomenit cu un clopot nou, cu sunet puternic, oamenii de pe Uliţa Mare au început să-şi conducă viaţa după sunetul lui. Între utrenie şi vecernie, se desfăşura o zi de muncă, iar cântul uriaşului puncta fiecare zi din viaţa lor.
Din nou în atmosfera de altădată
Aşa găsea de cuviinţă lumea de pe Uliţa Mare să facă. Iubea cântecul clopotului, cum iubea viaţa şi strada ei, căruia Karl Wairah, la rugămintea lui Iancu Bibescu, i-a dat o nouă înfăţişare pe la 1844. Uliţa Mare era o arteră foarte importantă care făcea legătura între Craiova şi Calafat, era „fereastra“ Craiovei spre Occident. Pe aici treceau şi trăsurile, ducând la plimbare doamne cu pălării şi pelerine de catifea către Grădina Bibescu. Distinsele personaje se simţeau altfel pe strada cu pavaj de piatră, pe care o spălau sacagiii de două ori pe săptămână.
Frumoasă era grăbita şi gălăgioasa Craiovă, mai ales în zona restaurantelor de pe Uliţa Mare, în care începuse la acea vreme a se servi şi mâncăruri italieneşti ori austriece, sau în zona magazinului de mobilă şi covoare aduse de la Viena.
De aici, boierii cu dare de mână cumpărau lucruri spre a-şi împodobi saloanele. Pe podelele caselor erau aşternute covoare scumpe de Uşak, ferestrele erau ornate cu perdele de mătase de Damasc şi de Alep, canapelele de mahon, îmbrăcate în piele de Cordoba, mobilau saloanele.
În acest decor, doamnele îşi pofteau prietenele, aşezând pe masă cele mai bune zaharicale ce se puteau cumpăra de la băcăniile din Uliţa Mare. Pe o tavă mare se aflau băuturile dulci, limonadă sau oranjadă, nici într-un caz vin, ţuică sau altele de acest fel. Numai când erau invitaţi şi bărbaţii, băuturile deveneau mai asortate.
Trăsurile se opreau deseori în faţa caselor de pe Uliţa Mare, cu feciorul îmbrăcat în livrea, aşezat mândru pe capră, din care coborau doamnele venite în vizite, în rochii elegante din stofă, garnisite pe poale şi la mâneci cu şuviţe de blană de samur, cu pelerine scurte prinse la gât în paftale de aur sau argint,
Frumos iz al vremurilor de odinioară răzbate parcă şi azi din cărţile ce cu măiestrie descriu viaţa craiovenilor de altădată.
În saloanele casei Romanescu
Pătrundem în unul dintre saloanele primitoare ale unei case minunate, casa Romanescu, care devenise reşedinţa pitarului Petrache Romanescu. „Măriuţa (soţia lui Petrache Romanescu) a împodobit frumos casa de pe Uliţa Mare, aducând obiecte care-i erau ei dragi, din casa părintească de la Târgu Jiu. Iancu Moscu, tatăl ei, ridicase acolo o locuinţă frumoasă, care fusese ferită de jaf, la 1821, din porunca lui Tudor Vladimirescu“, menţionează Elvira Ecaterina Ivănescu. Casa a devenit loc de întâlnire tainică a prietenilor cu care Petrache Romanescu punea la cale revoluţia de la 1848. Măriuţa Romanescu visase să aibă o viaţă tihnită cu soţul ei, numai că el se trăgea dintr-un neam clocotitor, care venea din istorie şi care nu putea sta deoparte când ţara se frământa.
Profesori, ofiţeri, preoţi, prieteni şi colegi ai lui Petrache Romanescu din clubul revoluţionar care se constituise la 3 august 1848 la Craiova se întâlneau în casa din Uliţa Mare, în serile fierbinţi ale revoluţiei.
Uliţa Mare pierdea fericirea de odinioară. În acele vremuri tulburi, casele cu obloanele închise şi uşile zăvorâte aşteptau zile mai frumoase.
„Se lăsase toamna peste Uliţa Mare, în octombrie 1848, când ostaşii lui Husein Paşa au năvălit să-i prindă pe cei ce îndrăzniseră să ardă Regulamentul Organic. S-au stins felinarele din faţa prăvăliilor; perdelele trase peste ferestrele întunecate ascundeau îngrijorarea oamenilor.
Tristeţea învăluise casa şi grădina Măriuţei Romanescu, iar clopotele Bisericii «Mântuleasa» îşi rătăceau sunetele prin încăperile întunecate“. Petrache Romanescu este exilat politic prin îndepărtate lagăre, care îl vor lua definitiv din mijlocul familiei. Casa Romanescu de la Uliţa Mare a fost învăluită în flamuri negre când a sosit în giulgiu Petrache Romanescu. Biserica, martor la bucuria şi tristeţea oamenilor de pe Uliţa Mare, şi-a tânguit clopotele.
Uliţa Mare a Craiovei şi-a continuat viaţa. Cu pavajul de piatră tocit de potcoavele cailor, cu marginile adâncite de apa de ploaie care se scurgea ca un pârâu pe lângă micile trotuare, cu felinarele cu gaz înfipte în vârful unor pari de lemn, care făceau ca lumina lunii să pară mai murdară şi-a şerpuit obosită drumul mai departe pe sub ferestrele caselor, ducând povestea ei peste ani.
