Au trecut 12 ani de la momentul acela în care, dincolo de praful ce domnea prin ungherele holurilor, a ştiut cu certitudine ce va face toată viaţa. De atunci, a învăţat că nu diplomele şi medaliile contează, ci educaţia şi experienţa. A învăţat că dacă ai verticalitate şi rădăcini puternice poţi trece de greutăţile vieţii.
Sute, mii, milioane de ochi îndreptaţi spre el. În freamătul arenei, nu-şi aude decât propriul suflu. Inima bate să-i spargă pieptul. În secundele ce par minute, mintea începe să pună control pe emoţii. Rezultatele anilor de antrenament prind a ieşi la iveală. Închide ochii. Încet, se face linişte. Constantin Dolan – Costi – începe exerciţiul. Este reprezentantul României la Campionatul Mondial de wushu de la Beijing, unul dintre cei o mie de participanţi, artişti ai artelor marţiale din întreaga lume.
Vremea a trecut repede. S-au scurs 12 ani de când se juca în faţa blocului, încercând să imite idolii acelor ani – Bruce Lee sau Jackie Chan. Îi plăceau acrobaţiile şi mişcarea mai mult decât orice. De acolo a pornit totul. Din jocurile copilăriei. Şi dintr-o întâmplare: sora unei colege de clasă practica arte marţiale. „Când am intrat pe holurile Casei Ştiinţei, unde se desfăşurau antrenamentele Clubului Wu lin (Tinerii luptători), mi-amintesc că praful domnea prin unghere. Dar peste toată simplitatea aceea, am simţit ceva profund: am înţeles atunci că asta am să fac toată viaţa“, povesteşte Costi. Acum are 21 de ani. Copilăria şi-a petrecut-o în sală. N-a simţit niciodată impulsul de a renunţa. „Wushu este un sistem complex de arte marţiale, care cuprinde forme de luptă cu parteneri imaginari, luptă propriu-zisă şi Tai Ji Quan – boxul polarităţii supreme -, recunoscut pe plan mondial pentru efectele sale medicinale“.
Educaţie, răbdare, verticalitate
Tânărul care practică wushu de 12 ani n-are nimic în comun cu cei care merg în sălile de forţă şi se spetesc ridicând greutăţi până ce tricoul crapă pe muşchii umflaţi de efort repetat. Nu are nimic în comun nici cu cei care se apucă de arte marţiale ca să devină crai de cartier sau capi de bandă. Sportul a format în măsura egală exteriorul şi interiorul. „Am învăţat să nu facem din obţinerea unor medalii un scop. Acesta este altul, mult mai complex, este educaţia, verticalitatea, capacitatea omului de a face faţă unor hopuri, unor greutăţi, oricând, lăsând în urmă loc de bună ziua. Este respectul pentru noi înşine şi pentru ceilalţi“, spune Costi. Titlurile obţinute până acum au fost doar efectul unei baze spirituale foarte bine clădite. „Răbdarea, spre exemplu, este o calitate“. Înveţi să aştepţi, să ai răbdare cu tine, să-ţi cunoşti corpul, să-ţi controlezi limbajul, să ştii să asculţi. Respectul este şi el un efect al educaţiei. Te respecţi pe tine, apoi pe cei din jur. Aceasta este verticalitatea. „Când ştii că ai rădăcini puternice, că toţi anii aceştia n-au fost degeaba, satisfacţia spirituală este mult mai mare“.
Lupte şi dansuri
În jurul gleznelor şi genunchilor, Costi poartă feşe sportive pentru a-şi proteja articulaţiile. „Factori metodici“, le numeşte cu seriozitate. Corpul său este antrenat nu numai în sala de wushu, ci şi în cea de break dance. De dans s-a apucat în urmă cu patru-cinci ani, pentru că există o asemănare uriaşă cu artele marţiale. „Cam 80% din mişcările de break dance sunt inspirate din arte marţiale, jaz, tribale, stilul călugărilor Shaolin. E un mod de a mă completa. Un mod de valorificare şi exprimare a potenţialului pe un ritm. Muzica e artă şi, alături de partea acrobatică, alături de ritmul imprimat de corp, creează o sferă care te-ajută foarte mult să te exteriorizezi“, povesteşte proaspătul instructor de wushu. Cu puţină vreme în urmă, a primit „centura neagră în wushu kung fu“. Visul său este însă să devină profesor de sport, motiv pentru care s-a şi înscris la Facultatea de Educaţie Fizică. Acum este în anul III şi vrea să facă un master în kinetoterapie. Merge la şcoală, la break dance, la antrenamentele de wushu şi, de două ori pe săptămână, cu sprijinul lui Gabriel Florescu, antrenează copii în Băileşti. Nu se gândeşte niciodată că nu e timp. A învăţat din filosofia chineză că orice lucru îşi are vremea sa. „Timpul e o noţiune pe care oamenii au creat-o. Nu-i înţeleg pe cei care spun că nu au timp liber. Foloseşte-l făcând viaţă. O viaţă lungă, cu scop, cu muncă, pentru că mereu vrei altceva şi atunci trebuie să faci ceva, e mereu de lucru. Un om moare pentru că nu mai vrea să trăiască. Să ai scopuri, asta înseamnă viaţa. Te distrezi, mănânci, bei, ieşi în discotecă, dar, dacă faci mai mult de-atât, când vei trage linie, vei pleca cu un zâmbet, pentru că ştii că n-ai trecut degeaba prin lume“.
Ceea ce contează
Prima medalie câştigată a fost un bronz la Campionatul Naţional de full contact din Bucureşti, în 2002. A urmat un aur la proba tao-lu de sinteză. Avea 16 ani. Atunci l-a remarcat Federaţia Română de Arte Marţiale (FRAM) şi i-a propus să intre în lotul naţional pentru Campionatul Mondial de Wushu. Avea timp să se pregătească. Şi, între 11-17 noiembrie 2007, a fost în Beijing. Doar el a reprezentat România la proba tradiţională. „Lucrurile pe care mi le imaginasem de o viaţă le-am văzut în zece zile. A fost exact ca atunci când deschizi o carte de poveşti. Am rămas uimit! E singurul lucru pe care-l pot spune…“. Experienţa aceea, secundele petrecute cu ochii închişi dinaintea exerciţiului, când prima mişcare nu fusese făcută încă, toate acestea au cântărit mai mult decât orice. Au învăţat să se bucure nu de medalii, ci pentru că pot observa, pot analiza la alt nivel, căpătând puterea de a corecta din ochi. „Medaliile sunt făcute din fier. Dacă le pui pe un şifonier, în două săptămâni nu le mai vezi de praf. Însă experienţa, faptul că am fost acolo, sentimentul copleşitor înainte să încep demonstraţia… asta este ceea ce contează“.
