Era anul 1948 când am plecat la drum, de pe Calea Unirii. Am ieşit întâmplător în ziua aceea de vară toridă, când destinul îşi făcuse planurile lui. Ne-am întâlnit în Teatrul de păpuşi şi am rămas acolo ani şi ani. Ne-am plimbat împreună pe trei continente, din Mongolia în Elveţia, din Sudan până în Coreea. Acum, „ne grăbim să mai trăim“ cu Alexandra şi Horia Davidescu…
Familia Davidescu. Ea – absolventă a Conservatorului „Cornetti“, cu sânge maghiar, „neam de-al lui Attila“, după mamă, „un om de o bunătate şi o înţelepciune nemaipomenite“. Profesor de actorie şi mânuire, actor al Teatrului Naţional Craiova. El, nepotul lui Nicolae Davidescu – şeful de lucrări al lui Anghel Saligny -, din partea tatălui, şi al lui Giorgio Vasilescu, sculptor cu atelier la Veneţia, din partea mamei. Şef al Secţiei de păpuşi din cadrul Teatrului Naţional Craiova, pictor scenograf şi regizor artistic. Împreună, turnee nenumărate peste hotare, din Insulele Canare până în Egipt, din Libia până în China, un „copil minunat“, o viaţă frumoasă.
Norocul şi destinul
„Nici nu ştiu cum m-a convins prietena mea să ies cu ea pe Unirii. Nu suportam locul! Era foarte aglomerat, cu toţi tinerii care se plimbau agale… Ne-am întâlnit întâmplător în ziua aceea. Abia terminasem clasa a VI-a de liceu. Prietena mea îl cunoştea… mi l-a prezentat… Vreme de doi ani, Horia mi-a dus ghiozdanul la şcoală. Aveam note mari la desen, pentru că el îmi făcea toate planşele“, povesteşte Alexandra. Didina, cum o alintă el. A trecut mai bine de o jumătate de veac de atunci. „Ea era mică, brunetă, o figură ieşită din comun. Mi-a plăcut“, continuă Horia Davidescu povestea. „Ne-am cunoscut într-o perioadă tristă“, adaugă. Proaspăt „scos“ din armată, făcuse Şcoala de ofiţeri activi de infanterie Bucureşti, acum rămăsese fără bunică şi fără mamă. Tatăl pierise în '38, la numai 51 de ani. La scurt timp, devenise angajat al Conservatorului „Cornetti“ după ce Ministerul Învăţământului acordase bani pentru înfiinţarea unui teatru de păpuşi.
De la Craiova, în Tripoli
În sufrageria din apartamentul 7, soţii Davidescu servesc cafeaua de dimineaţă. Aşezaţi de o parte şi de alta a măsuţei rotunde, lipită de perete, scot una câte una fotografiile strânse cuminte, împachetate îngrijit într-o coală albă şi legate cu un elastic. Pe fiecare dintre ele, un scris frumos, de tipar, măsoară trecutul şi stabileşte spaţiile. Pe biroul vechi, de secol XVIII, adus de mama Alexandrei Davidescu din Ardeal, stau câteva albume: „Aşa arătam când ne-am căsătorit“. Dintr-un decor înceţoşat, de iarnă, înfofoliţi în paltoane până sub genunchi, câţiva bărbaţi şi femei zâmbesc şugubăţ. Cei mai mulţi sunt actori. Fotografiile de familie, cu băiatul lor în diferite etape ale vieţii, cu nepoata căsătorită în Casablanca şi cu strănepotul cel mic, care tocmai a împlinit un an în luna mai, se găsesc în celelalte camere, pe masa de calculator, strecurate în biblioteca micuţă, printre icoane sculptate sau pictate, între cărţi vechi, tipărite în ediţii rare, printre premii UNITER sau diplome din Tripoli, Libia, acolo unde Horia Davidescu a înfiinţat un teatru de păpuşi, după ce pusese bazele Secţiei de păpuşi din cadrul Teatrului Naţional de la Craiova.
„Niciodată un răsărit peste o supărare“
Întâlnirea de pe Calea Unirii, plănuită de destin, s-a prelungit în teatru. „Eram împreună acasă, dar şi la muncă. Poate
de asta am şi rezistat atât. Suntem doi oameni împliniţi din punct de vedere profesional şi asta ne-a susţinut cumva. A fost ca o piatră de temelie a căsniciei. Am ştiut însă să nu aducem acasă tensiunea din teatru. Şi marea calitate a lui Horia este că nu adună amărăciunea. Niciodată un răsărit de soare peste o supărare“, rosteşte Alexandra.
Micuţă, cu părul alb, nevopsit, plină de energie, nu renunţă la muncă nici acum. De când a ieşit la pensie nu mai joacă, dar scrie, concepe regii: „Eu stau la calculatorul meu, pe care l-am descoperit şi fără de care nu ştiu ce m-aş face, iar Horia a redescoperit sculptura“.
„Am avut sentimentul că trăiesc în rai“
Coreea, China, Mongolia, Sudan, Egipt, Libia, Alger, Maroc, Europa. Spectacole după spectacole, turnee după turnee. Ştiu amândoi că au fost nişte oameni norocoşi. „La noi, în teatrul de păpuşi, politicul se amesteca mai puţin. Am avut sentimentul că am trăit în rai. Spre deosebire de majoritatea ţării, care stătea între graniţe ca între gratii, noi am putut să colindăm lumea. Acum îmbătrânim, dar… ne grăbim să mai trăim“, râde Alexandra Davidescu. Dincolo de lucrurile urâte, au ales să păstreze şi să-şi amintească momentele frumoase. „Să nu credeţi că pe drumul vieţii am mers doar pe autostradă. Au fost şi gropi, şi cotituri, şi căi înfundate“, adaugă fostul regizor şi scenograf. „Când a fost în război, un glonţ i-a trecut la zece centimetri de inimă. Dintr-o glugă de porumbi, a văzut doar o scânteie. Nu şi-a dat seama că e rănit decât atunci când a simţit ceva cald în palmă. A stat paralizat o lună, dar apoi şi-a revenit. Când destinul vrea să fie bine…“, continuă soţia. La rândul său, a fost la un pas de moarte. O dată când a născut, apoi, mai târziu, când a crezut că are cancer. Destinul însă a rânduit şi atunci altfel. „Motanul încălţat“, „Prinţul din piper“, „Invitaţie la joacă“, „Unde se ascunde Zmeul“… cine le-ar fi regizat?
În camera cu mobilier de secol XVIII, fotografiile sunt împăturite cu grijă. Amintirile acestea n-au cum să piară, spune Horia Davidescu: „Eu nu mi-am pierdut niciodată nimic, nici măcar viaţa…“.
