La Celaru, vestea a ajuns cu puţine minute înaintea noastră. Oamenii se privesc unul pe celălalt, nedumeriţi. S-ar răzvrăti, dar se tem. De ce să iei un copil de 19 ani? Vineri încă se rugau pentru viaţa ei. Dumnezeu ar mai fi putut face ceva. Acum, totul s-a terminat…
Comuna e liniştită, ca între două ropote de ploaie. Poarta casei Alexandrei e deschisă. Un bărbat se apropie de ea, aducând un suport pentru lumânări şi un doliu mare, cu cruce deasupra, pe care-l atârnă într-un cui de zidul casei. Vestea s-a răspândit ca fulgerul. Câteva case mai încolo, câţiva vecini stau tăcuţi, cu capul întors. „Scumpa de ea, tinerica“, şopteşte o femeie, şi lacrimile îi curg potop pe obraji. „Un copil aşa de dulce, de respectuos. Asta n-a fost duşmănie, băiatul ăla care a omorât-o nu putea să facă dinadins asta“, zice Ana Haralambie. Stă pe băncuţa şubredă din lemn. Nu mai are nici cuvinte. Ce să mai spună? Cine s-ar fi gândit? „Era frumoasă foc şi c-o vorbă dulce. Fată, Genă, ce mai sta la tine şi le curăţa ălor mici cartofi!“, şi-aminteşte Constanţa Poştaru, o rudă mai îndepărtată de-a fetei, uitându-se înspre Dumitra Răsucea, vecina din stânga. „Trăgeam speranţă până acum câteva minute că s-o întoarce teafără acasă. Da’ acum s-a terminat. Şi s-a terminat şi cu ai ei, cu maică-sa şi cu taică-su…“, spune aceasta din urmă.
Pânge satul
Ana plânge mereu, încetişor. „Acum două săptămâni a venit pe aici. Învăţa pentru examene. I-am spus: «Gata, termini, îţi faci şi tu gagic să te măriţi. Şi mi-a răspuns: Nu, nu, tanti Ana, că vreau să dau la facultate». Nu mai apucă nimic. Nici părinţii ei, bieţii, n-or să mai fie socri. O iubeau ca pe ochii din cap“. Două locuinţe mai departe, alţi vecini stau de vorbă despre tragedia abătută peste familia Iancu. Alexandra era singură, nu mai avea fraţi. „O fată cuminte. Cum mă vedea îmi dădea săru’mâna de la poartă. Ce s-o fi întâmplat, cum se făcu… să rămâi cu sufletul fript şi nenorocit. De ce mai eşti?“, se-ntreabă Ana Mic. Se gândesc la tinereţea ei, la sărmanii rămaşi fără mângâiere, jelindu-şi singurul copil. Oameni cumsecade, săritori, gospodari, îi vorbesc vecinii. „Pentru ea se zbăteau atât. Maria, mamă-sa a fost plecată şi în străinătate, să nu-i lipsească nimic, că destul au dus-o ei greu. Şi-acum… îi termină, săracii, de tot!“.
Tic Pitic
Înainte să intre la liceu, Alexandra a învăţat la şcolile din comună: întâi în satul Soreni, apoi la Celaru. Locul în care a deprins cititul şi să scrie stă încremenit acum, cu lacătul atârnat de uşă. Fata lui Mihai Iancu a făcut parte din ultima serie a învăţătoarei Maria Bartoş. „Era veselă în permanenţă, cânta, dansa. Tic Pitic îi spuneam, pentru că era micuţă şi plină de viaţă. Părinţii şi-ar fi dat sufletul pentru ea“, rosteşte, tristă, învăţătoarea. Scormoneşte prin amintiri şi povesteşte întâmplări, una după alta: „Avea o bătrână – bunica ei – paralizată şi, de fiecare dată când primea câte ceva dulce, îi oprea şi femeii. Îi erau dragi animalele, avea o căţeluşă, împărţea cu ea tot ce avea. Dormeau în acelaşi pat“. Elev i-a fost şi Mihai Iancu, tatăl Alexandrei. Mama, Maria, nu e de prin partea locului, a venit tocmai din Târgovişte. „Munceau amândoi pentru singurul copil. Gospodăria lor spune totul despre ei“, povesteşte Maria Bartoş. Sare apoi la altceva: „Îmi spunea poştăriţa că ieri (joi – n.r.) i-a luat alocaţia Alexandrei şi că-i tremurau mâinile de emoţie la gândul că o să-i dea curând…“.
„Un copil pentru care toată lumea plânge“
Pe fata care vineri a încetat să mai respire o cunoaşte aproape toată lumea. „Era un copil de excepţie“, povesteşte altă învăţătoare de la Şcoala I-IV din Soreni. „N-a creat niciodată probleme. Un copil pentru care toată lumea plânge“, continuă Maria Predescu. „Un copil în care aveai bază, înzestrat, cuminte şi care trebuia să aibă o viaţă lungă“. Nici celui care i-a predat limba franceză, Şerbănică Păun, nu-i vine să creadă că Alexandra nu mai este: „Era o fată finuţă, pregătită tot timpul. Când o întrebai ceva, gândea puţin înainte şi-ţi dădea un răspuns inteligent. Avea un zâmbet… cât ai fi fost de supărat, nu puteai să rămâi aşa. S-a dus un copil care avea toate calităţile unui «om». Asemenea copil mai rar!“, rosteşte, emoţionat, fostul dascăl. Între atâţia elevi, Alexandra i-a rămas în minte şi acum.
Viaţă grea
Pe Maria şi Mihai Iancu îi ştie întreg satul. Sunt oameni buni, săritori. Au avut o viaţă grea, necazuri peste necazuri, dar le-au trecut încet, încet, pe toate. Copilul le era scump ca lumina ochilor. Pentru el au făcut multe. Nu s-au plâns, nu s-au dat bătuţi. Mihai Iancu e lucrător la Primăria Celaru, în cadrul serviciului de alimentare al comunei. „Alexandra stătea la familia Dinu de ceva vreme“, spune primarul comunei, Stelian Celăreanu. „Se înţelegea bine cu sora băiatului, erau colege şi, când aceasta din urmă a suferit o operaţie, Alexandra a ajutat-o mult cu lecţiile. Înainte, stătuse câţiva ani la o verişoară de-a lui Mihai. Nu ştiu cum o rezista tată-său acum. O iubea atât de mult!…“, a adăugat Celăreanu.
