Satul oltenesc, cu viaţa sa bine aşezată şi rostuită, când ţăranul trăia după legi nescrise, în credinţă, cu frică de Dumnezeu, vorbeşte despre o lume plină de har, cu poveşti încărcate de mister. Toate trăiesc astăzi în file de carte sau în memoria celor care nu au uitat, asemenea lui Sorescu, drumul spre Craiova cu carul.
Preocupările zilnice, minunile lumii, precum cea trăită de Petrache Lupu de la Maglavit, sau horele în strai de sărbătoare, obiceiurile şi tradiţiile ţinute cu sfinţenia moştenirii de la străbuni erau lucruri importante într-o lume în care vieţile se consumau în armonie cu natura. Gura satului şi frica de Dumnezeu erau adevărate legi dintr-un cod nescris. Oamenii îşi duceau viaţa după aceste principii. Poveştile regăsite în pagini vin să ilustreze ca nişte tablouri lumea satului oltenesc. În mijlocul satului erau fierarii, meşterii care ascuţeau fierul plugului, dregeau osiile carului, băteau sapele, ascuţeau secerile sau puneau „un zbanţ“ la lanţul foarte gros de la car, numit „opritori“, totul, în schimbul unei plăţi în natură, fie pentru atâtea site de făină, atâtea de untură, atâtea carafe de vin. Ceva mai încolo se afla cârciuma lui Tudorache, un personaj descoperit în paginile scrise de Veronica Şarlă Călin. În acest loc, veneau sătenii în zi de primăvară până în toamnă şi puneau la cale trebile satului. Şi pentru că gâtlejul se usca de atâta vorbă, nimeni nu părea să obosească în timp ce se turna în pahar. Şi atunci când se termina vinul, „făceau comina la cazan“. Şi ţuica le era dragă, căci, „de te durea capul, udai un ştergar cu ţuică şi te legai la frunte. Te durea burta, beai un păhărel de ţuică îndulcită cu miere. Te durea măseaua, ţineai ţuică-n gură la măseaua bolnavă şi nu era nici un necaz dacă scăpa pe gât. Te durea piciorul, cotul, puneai comprese cu ţuică. Erai răcit – frecţie cu ţuică. Aveai febră, te înveleai cu ţuică… Erai înfrigurat, beai ţuică fiartă şi te-ncălzeai… Cel mai mult foloseau ţuica pentru veselie… Şi beau unii până nu mai ştiau de ei. Leşinau. La noi, aveau leac şi pentru asta. Puneau beţivul cu faţa-n sus şi capul ridicat şi-i storceau balegă de cal pe gât. Acesta vomita şi a doua zi se scula bine mersi… Aveam un vecin care, atunci când bea mai mult, venea mergând din gard în gard, înjurând pe Dumnezeu de tată şi cântând: Sfântul Pătru şi Mihai/ Bodelcuţa mea/ A deschis cârciuma-n rai/Boldecuţa mea./ Şi cei patruzăci de sfinţi/ Bodelcuţa mea/ Fug cu sticlele în dinţi/ Boldecuţa mea“, se notează în „Martor la slobozitul apelor“.
Alte poveşti, alte crâmpeie de viaţă
Satul oltenesc era un loc în care tradiţiile, obiceiurile erau respectate cu sfinţenie. Când se lăsa post de Paşti, făceau oamenii „bâldăuş la răscruci şi aruncau cu mingi de cârpe aprinse, strigând fetele cu băieţii. Tata nu ne lăsa să ne ducem. Zicea că sunt «măscării». Ne furişam, totuşi, afară, în curte, ascultam şi priveam flăcările care ajungeau sus. «Aoleo, Mărie, aoleo!/Ce-ţ-ă, Mărie, ce-ţ-ă?/ Mă roagă, mă roagă!/ Cine mi te roagă?/ Mă roagă Titina lu Călău/ S-o leg cu fir de mătasă/ Şi s-o duc la Savu-acasă». Ăştia doi erau în vorbă să se ia… Şi alte strigături se auzeau în noapte, până când oamenii obosiţi stingeau focurile şi se culcau“. Şi cu o săptămână înainte de Crăciun lucrurile se desfăşurau după un ritual anume. „Mama avea grijă să termine ce avea de ţesut în război. Strângea apoi tot în mijlocul casei sau le scotea afară, dacă era vreme frumoasă. Lua apoi găleata cu var şi bidineaua şi începea să spoiască pereţii. Tata avea grijă să facă focul să se usuce. Noi aşteptam momentul când muma golea saltelele de paiele cale vechi şi le umplea cu altele noi, trase cu cârligul din copcă. Atunci era rândul nostru“, sunt amintirile scrise de Veronica Şarlă Călin. Obiceiuri frumoase şi la ceas de mare sărbătoare, atunci când nunta mare se vestea în sat. „În poiana bisericii, s-a adunat tot satul să privească nunta şi să joace după cântecul lăutarilor, trimişi special de socrul mare“. Femeile se găteau cu ce aveau mai bun, cu batice înflorate tocmai scoase din ladă, legate pe sub conci, şi cu fundiţe. Bărbaţii satului găseau motiv de discuţie, puneau treburile la cale, vorbeau de recolta toamnei şi făceau planuri, în vreme ce mai tinerii flăcăi se prindeau în hore.
Misterul de la Maglavit
Şi în această lume aveau loc minuni dumnezeieşti, precum cea de la Maglavit, zugrăvită în „Maglavit: acte şi documente privitoare la istoria satului Maglavit Dolj şi a minunilor întâmplate acolo“ a lui Nicolăescu Plopşor. Se spune că într-o zi de vineri, Dumnezeu avea să i se arate ciobanului Petrache Lupu: „Mă duc Vineri p-acasă. M-am întâlnit colo’n locul ăla unde sunt crucile cu un om cu barbă mare la brâu. Nu să vedea decât gura şi nasu’ şi ochii albaştri.
Barba albă mare ca de mătase; tot părul alb.
Aşa de miros frumos avea părul lui că nu să găsăşte.
Nu călca cu picioarele pe pământ. M’am întâlnit cu el şi mi-a rămas beregata înfundată de frică
Să nu-ţi fie frică că am să-ţi dau curaj, să-ţi spun o vorbă. Să te duci să spui la lume, la părintele, la primărie şi la Biserică că, dacă nu se potoleşte, dacă nu ţine sărbătorile, dacă nu se lasă de rele, dacă nu vin la Biserică, dacă nu se apropie… să nu mai arunce lumea copiii la grâu, la porumb, la fântâni. Să nu mai râdă copiii de bătrâni, să stea toată lumea la sărbătoare acasă. Să nu se ducă să fure porumbu’ săracilor… Dacă nu vă pocăiţi, din steaua mare care vine de la Răsărit va curge mult sânge pe pământul ăsta şi va fi foamete mare şi multă suferinţă“. Şi Petrache Lupu a mers să anunţe întâlnirea sa cu Dumnezeu şi să transmită mesajul sfânt: „Ia’ ‘uzi ce spune Moşu, dacă ne pocăim la cruce, ne dă toată sănătatea, ne dă grâu, ne dă porumb, ne dă de toate, să ne lăsăm de faptele mele rele“. Şi vestea a trecut graniţele Maglavitului şi s-au pomenit oamenii de prin sate să-l vadă pe el, omul care se întâlnise cu Dumnezeu, unii cu căruţe, alţii pe jos. „Era pulbere pe drum aşa de mare, că se-ngropa piciorul până la gleznă căci toată lumea mergea la Maglavit… Se duceau acolo bolnavii, să-şi afle leacul, iar sănătoşii să-l vadă pe Petrache şi să se spele de păcate“.
Aşa era lumea lor cu bune şi rele, cu poveşti pline de mister şi personaje memorabile, care continuă să trăiască în pagini scrise de carte.
