16.2 C
Craiova
vineri, 29 martie, 2024

O iubire ca-n vis


6 iunie 1954. Ziua când destinele lor s-au unit, când în faţa lui Dumnezeu au jurat să-şi stea alături pe aceeaşi cărare aspră a vieţii, unul lângă celălalt… 6 iunie 2009, o zi în care copiii, nepoţii şi prietenii vin să-i felicite şi să-i îmbrăţişeze. Iar între aceste două date, 55 de ani de căsnicie – nici uşoară, nici grea, nici tristă, nici veselă. Doar fericită.

În cadrul zimţat şi îngălbenit de timp, scrijelit în colţ „Foto Omnia Craiova“, răzbate miros de epoci demult trecute. Parcă plutind în faldurile fine, vaporoase, doamnele îşi netezesc buclele mătăsoase sub tocile de satin cusute de modiste în vremuri mai bune. Alături, domnii îşi potrivesc cravatele asortate la costumele sobre, închise la toţi nasturii. Un semn al fotografului, şi damele ocupă scaunele, picior peste picior, frumoase, elegante şi poate un pic cochete. În spate se aliniază bărbaţii – cel din mijloc fiind şi cel mai distins, mai mândru, mai semeţ. Doi băieţaşi zurlii, în guler dantelat şi cu şosete albe, iau cu asalt podeaua, boţind, ce-i drept, uşor, rochia albă, simplă şi lungă a miresei – atât de delicată, de plăpândă… Un semn şi toată suflarea înţepeneşte în eternitate sub degetul priceput al fotografului. 6 iunie 1954. Ziua când destinele lor s-au unit, când în faţa lui Dumnezeu au jurat să-şi stea alături la bine şi la greu. Când au decis să meargă pe aceeaşi cărare aspră a vieţii, unul lângă celălalt…

Era în iarna lui ‘54…

Proveneau din două familii prigonite de comunism. El, Ioan Mitrănescu, era moşier din tată-n fiu, cu averea închegată de un bunic cojocar, în Urzicuţa. La vârsta bărbăţiei, flăcăul moştenea deja pământuri întinse, ferme, iazuri, herghelii şi livezi cum nu mai erau altele prin jur. Absolvise Liceul Industrial, Specializarea mecanică, urmând să-şi pună în practică priceperea acasă, la moşie. Ea, Cristina Ciupag, era una dintre nepoatele boierului din Calafat, Ion Ciupag, ales de şapte ori primar al urbei. Crescută cu guvernantă, bucătăreasă şi şofer la scară, copila avea un destin urmat de oricare fiică înstărită: Liceul de Fete „Elena Cuza“ şi, desigur, o facultate.
Războiul şi apoi comuniştii au schimbat însă totul peste noapte. O lume întreagă s-a răsturnat, cu idealuri, cu vise, cu speranţe.  
Comuniştii ne-au confiscat totul“, povesteşte Ioan Mitrănescu, scoţând cu grijă din sertar scrisori, vederi şi fotografii vechi, îngălbenite. „Într-o clipă s-au topit şi pământul, şi pădurile de salcâmi, şi fermele de animale, şi casele. Mai mult decât atât, am fost mutaţi cu domiciliul forţat în Craiova“.
Aşa s-au şi întâlnit. Se întâmpla în primăvara geroasă a lui ‘54. El împlinise 30 de ani şi lucra ca şofer la Mitropolie; ea era încă o copilă de 19, care se angajase pentru a-şi plăti taxele şcolare rămase restante.
„Deşi începuse luna martie, era o iarnă grea şi geroasă“, îşi aminteşte doamna Mitrănescu, zâmbind cu aceeaşi delicateţe şi uşoară melancolie, ca acum 55 de ani. „Ne scoseseră sindicatele la muncă, să strângem zăpada de pe Unirii…“. De alături, Ioan Mitrănescu surâde amintirii. „Eu glumeam cu câteva fete mai vesele, ne băteam cu zăpadă, ne hârjoneam, că deh, eram tineri şi ne plăcea să smulgem din fiecare clipă câte o distracţie… Atunci am zărit-o pe dânsa. Stătea retrasă şi cuminte şi îşi vedea de treaba ei. Mi-a plăcut pe dată, era altfel decât toate fetele pe care le cunoscusem. M-am oferit să o ajut. Apoi am condus-o acasă. În aprilie am făcut cununia, iar în iunie, nunta“, râde bătrânul, mângâind o fotografie zimţată, în care, tineri şi frumoşi, s-au privit adânc în ochi cu o promisiune sacră. Pe care şi-au ţinut-o.

Iubire crescută în lagăr

Ca orice început, nici al lor nu a fost uşor. Vremurile nu erau prielnice, aşa încât tinerii soţi au avut de îndurat zile grele, cu nenumărate lipsuri şi poveri.
„La fiecare 1 şi 15 ale lunii, trebuia să facem prezenţa la poliţie“, povesteşte doamna Mitrănescu, retrăind parcă temerile de atunci. Având ştampila DO (domiciliu obligatoriu) pe buletin, nu aveau voie să părăsească oraşul, iar prietenii din jur se împuţinaseră, de frica Securităţii. Ca toată lumea, au locuit ani la rând cu chirie sau la rude, gândindu-se cu teamă la ziua de mâine. Totul era raţionalizat: şi pâinea, şi alimentele, şi hainele. „Timp de aproape 15 ani, toată Craiova a fost un lagăr fără sârmă ghimpată“, îşi aminteşte bătrânul mecanic, răsfoind paginile unei cărţi cu scoarţe albastre. Găsind fila dorită, indică un nume, aşezat pe la mijloc: „Acesta a fost fratele meu“, zice şi citeşte fragmentul marcat cu o cruce neagră: „Mitrănescu Adrian, din Urzicuţa, absolvent al Academiei Comerciale din Bucureşti şi fost preşedinte al Organizaţiei de Tineret a PNŢ Dolj, a fost arestat în 1946 şi a murit în lagărul de exterminare Salcia, în 1961“… Bătrânul face o pauză, în memoria celui dispărut. „Pentru noi, ceilalţi, rămaşi în viaţă, nu a fost deloc mai uşor. Cea mai mare crimă a comunismului a fost să ia mâncarea de la gura poporului… Eu munceam câte 10-12 ore, întâi ca şofer, apoi pe şantier, la Trustul de Montaj şi Utilaj Chimic. Ca să ne ajute, părinţii mei lucrau la rândul lor, tata era camionagiu, iar mama – bucătăreasă la familiile mai înstărite. Soţia stătea acasă, să crească fetele, să le educe. Dacă au ajuns unde sunt astăzi, acest lucru nu îl datorează decât mamei lor, care a fost o sfântă!“, afirmă domnul Mitrănescu cu tărie, privindu-şi soţia cu nemăsurată tandreţe.

Să ştii să visezi..

Anii au trecut, bucuriile şi necazurile i-au călit, dar le-au şi întărit iubirea. Boala nu a întârziat nici ea să apară, o coxartroză nefericită umbrind de câţiva ani zilele delicatei doamne Cristina şi ţintuind-o în două cârje. Fetele – Daniela şi Adriana – au crescut, primind aceeaşi frumoasă educaţie – demult uitată – cu a mamei lor. La rândul lor, au adus pe lume copii care le bucură astăzi zilele încărunţite ale soţilor Mitrănescu.
Fotografii îngălbenite, scrisori vechi, doi papagali – Urzicuţa şi Ionele – primiţi în dar de la nepot şi multe amintiri. Păstrat într-un sertar, un volumaş de poezii nepublicat vorbeşte de emoţii, de bucuriile şi lacrimile unei vieţi. „Totul este să vrei să visezi şi să ştii să visezi, iar visele mele le-am prefăcut în versuri“, mărturiseşte autoarea, Cristina Mitrănescu, pentru eternitate. Toate sunt amintiri. Amintiri ale unei vieţi. Amintiri ale unei căsnicii frumoase, ale unei iubiri veşnice…

ȘTIRI VIDEO GdS

ȘTIRI GdS

3 COMENTARII