Prigoniţi, bătuţi, mutaţi dintr-un loc în altul, lăsaţi fără parohii, arestaţi şi puşi la muncă silnică la Canal sau stuf. Au fost preoţii din Oltenia – şi din întreaga ţară – pe care sistemul comunist a încercat să-i îngenuncheze. Ei au ţinut însă strâns la piept icoana lui Dumnezeu, sperând la zile mai bune. Gheorghe Corlăţeanu, ultimul preot rămas în viaţă din acea vreme, ne povesteşte istoria sa şi a timpurilor, chinurile la care l-a supus Securitatea.
Pe masa rotundă, bătrânească, din mijlocul camerei, stau înşirate fel de fel de lucruri. O cană cu ceai, un cupon de pensie, un tub de medicamente, trei cărţi de rugăciuni. Palmele mari şi bătătorite de munci nicicând uitate caută cu înfrigurare printre ele. Le găseşte. Bătrânul verifică reţeta şi carnetul de diabet şi i le dă femeii, neuitând şi ultimele îndrumări. Ascultătoare, femeia încuviinţează. „Da, părinte, cum să nu. Am grijă să iau toate medicamentele! Staţi liniştit“, zâmbeşte ea îngăduitoare cu vârsta şi hachiţele bătrânului. Ia hârtiile şi murmură abia auzit: „Cum să nu am eu grijă de dumneata? Păi, când erai mata în puşcărie şi eu eram paralizată, nu a avut coana prioteasă, Dumnezeu s-o aibă în pază, grijă de mine? Şi când dumneaei a închis ochii, nu m-a rugat să-ţi port dumitale de grijă câte zile oi avea?? Că mult ai suferit, matale, pe unde ai fost, părinte…“.
Un neamţ pentru biserică
„M-am născut la '916, în comuna Pristol, Mehedinţi“, începe a depăna părintele, cu voce fermă şi neobişnuit de puternică pentru cei 93 de ani bătuţi pe muchie. Stă drept în scaunul de lemn lustruit de ani şi măsoară cu ochi apoşi camera în care odihnesc, îngălbenite, amintirile. Cărţi vechi, cu scoarţele destrămate, cu fotografii rezemate de ele, în spatele geamului de la vitrină, tablouri care umplu pereţii şi din care cele mai multe sunt icoane. Pentru că amintirea cea mai îndepărtată a părintelui Gheorghe Corlăţeanu este aceea a lui Dumnezeu. „Tatăl meu era preot în sat şi, de când noi, cei trei copii, doi băieţi şi o fată, am făcut ochi, părintele nostru ne-a învăţat să avem iubire pentru Cel de Sus. Biserica era a doua casă a noastră, în care intram şi petreceam ore în şir, ascultând şi minunându-ne de toate cele ce vedeam şi auzeam. Dintre toţi copiii, numai eu am urmat drumul tatălui nostru: sora, Tanţi a fost funcţionară, iar Nicu a făcut Medicina la Cluj şi a ajuns specialist în tuberculoză osoasă“, povesteşte părintele Corlăţeanu, în vreme ce ochii privesc departe, dincolo de vremuri.
Prima preoţie, între 1943-1946, a avut-o la Filiaşi, după ce terminase Teologia în Bucureşti şi se întorsese de la o bursă în Strasbourg întreruptă din pricina războiului. Condiţiile erau grele, dar preotul a ştiut să fie dibaci şi să se modeleze după timpuri. „La vremea aceea, ridicam biserică în oraş şi aveam un antreprenor italian. Acesta adusese un meşter neamţ foarte priceput, pe care nu voiam cu nici un preţ să-l pierd, că altfel nu mai terminam construcţia vreodată. Aşa că l-am ascuns pe fascist în biserică. Acolo îi duceam zilnic mâncare, acolo dormea. L-am ţinut până am sfinţit locul şi l-am deschis credincioşilor“, povesteşte zâmbind părintele, amintindu-şi vârsta minunată în care credinţa îi dăduse un curaj poate necugetat. Iubirea pentru Dumnezeu şi dorinţa de a o împărtăşi şi altor creştini i-a stat însă mereu în suflet. Şi mai târziu, când a avut de înfruntat adevăratele încercări…
Arestarea
S-a întors la Pristol în '46. Vremurile erau grele, preoţimea era acuzată că face politică şi era urmărită pas cu pas de ochi invizibili. În '51, toţi clericii din zona frontierei au fost mutaţi, iar Gheorghe Corlăţeanu a ajuns la Pârşcoveni, în raionul Balş. „Nu ne ziceau pe faţă nimic, aveau «ei» metodele lor să nu pară că erau împotriva bisericii. Dar n-a trecut mult şi ne-au luat…“.
Era o noapte fără stele, satul dormea adânc şi doar un lătrat îndepărtat de câine spărgea din când în când liniştea. Au trântit uşa fără veste şi au început percheziţia. Nici el, nici preoteasa nu au apucat să se dezmeticească. Din fericire, copiii erau la bunici, fiind astfel feriţi să-şi vadă părintele arestat. L-au luat legat la ochi şi l-au aruncat într-o căruţă, în vreme ce preoteasa a rămas în poartă, frângându-şi mâinile de disperare.
„Au luat atunci vreo două mii de olteni, ţărani, preoţi, învăţători, toate categoriile. Ziceau că suntem legionari… Ei, om fi fost…“, zâmbeşte părintele cu înţeles, „dar n-a recunoscut nimeni nimic. Când m-au luat pe mine, m-au întrebat: Ce-ai făcut, mă? Nimic, am zis. Păi, da, de-aia ai luat doar cinci ani, altfel aci putrezeai! Ai făcut marşuri, mă! Nu, tovarăşe, doar am cântat! Tot aia, ziceau, şi îmi mai ardeau câte un pumn în falcă…“.
Întâi l-au dus la Securitate – aveau sediul pe Câmpia Islaz la vremea aceea – şi l-au pus, cot la cot cu ceilalţi, la cărat de bolovani. „Era un învăţător, săracul, operat şi foarte bolnav. S-a deschis la haină şi le-a arătat tăietura, dar nu l-au iertat. Câteva săptămâni mai târziu a murit…“, îşi aminteşte bătrânul torturile la care erau supuşi pe timpul detenţiei.
Moara Dracilor
Din fericire, preotul Corlăţeanu a rezistat. A stat doi ani la Galeş, în Dobrogea. De acolo, a fost mutat la Peninsula, pe Canal. „Ne-au pus la cărat piatră şi la săpat. Poreclisem locul ăla Moara Dracilor, unde erau aduşi arestaţi din toate părţile şi puşi să muncească până cădeau pe brânci. Dormeam vreo două sute de oameni într-o baracă mare, lungă, pe nişte priciuri de scânduri, fără saltele, pături sau altceva. Ne scoteau la lucru cu noaptea-n cap şi munceam în soare sau zăpadă câte 10-12 ore…“ Bătrânul mângâie cu palmele muncite cartea cu cruce aurie săpată în copertă. Nu poartă ură în suflet şi nicicând nu a gândit cu răzbunare împotriva celor care l-au asuprit. A fost viaţa lui, pedeapsa lui, aşa cum putea să fie a altuia.
„Drept să spun“, continuă povestea cu voce uscată de ani, „eu acolo nu prea am luat bătaie. Pe câte unii îi mai băteau, dar pe mine nu… deşi eram popă şi nu de puţine ori făceam probleme: puneam câte un om de pază la uşă, altul vorbea tare – de vite, de munca pământului – ca să distragă atenţia, iar noi, preoţii, ţineam liturghia. Acuma, dacă stau să mă gândesc, sunt sigur că ştiau «ei» de noi. Nu se putea să nu audă ce făceam. Dar poate mai erau şi printre «ei» oameni…“
În 1953, Gheorghe Corlăţeanu a fost mutat în alt lagăr, la Borzeşti, lângă Focşani. O singură mulţumire a avut preotul acolo: l-au îmbrăcat în zeghe, putând astfel să-şi salveze puţinele haine pe care apucase să le ia la el când îl arestaseră. N-a stat mult acolo, vreo două-trei luni de săpături la termocentrală. Curând i-au scos de la muncă şi au început să-i elibereze, pe rând. Părintele Corlăţeanu a ieşit pe 25 iunie 1954.
A doua detenţie
Liber, dar fără parohie, preotul din Prislop a venit în Craiova. Izgonită din sat şi din casa care devenise centru militar, din învăţătoare preoteasa ajunsese femeie de serviciu la prefectură. Şi, între timp, divorţase. „Fusese prigonită de securişti şi voia, săraca, să înscrie copiii la şcoală. Nu putea decât dacă le schimba numele…“, suspină părintele abia auzit. Cei doi soţi au continuat însă să trăiască sub acelaşi acoperiş. Chiar dacă actele nu-i mai uneau, în faţa lui Dumnezeu erau soţ şi soţie, iar dragostea lor era suficient de puternică încât să-i ţină împreună. Au locuit o vreme cu chirie, ca toată lumea, într-o casă naţionalizată. Apoi, autorităţile i-au înapoiat preotului parohia de la Pârşcoveni. Abia în '55-'56, părintele Corlăţeanu s-a putut întoarce din nou la credincioşii săi din Pristol.
„Vasăzică la Pristol…“ Bătrânul stă o clipă să-şi adune amintirile. Vârsta şi istoria zbuciumată i se citesc în privirile obosite, în părul rar şi albit, în tremurul uşor al degetelor care mângâie mecanic faţa de masă. Sub ele, pluşul rărit şi decolorat desenează parcă o hartă a trecutului. „N-am stat mult acasă, în '59 m-au luat iar…“, reia firul poveştii. Înşfăcat de namile nevăzute, legat la ochi şi îmbrâncit, preotul a fost din nou aruncat într-o maşină. Pe la Giubega l-au dat jos „să stea de vorbă“.
„Erau trei securişti, iar noi – o mână de oameni. M-au luat la pumni, că sunt «al lui Firmilian, mitropolitul», şi nu m-au lăsat până nu am căzut plin de sânge. Asta a fost toată discuţia… De la Craiova ne-au dus apoi în Deltă, la Periprava, la săpat canale de irigaţii şi apoi la tăiat de stuf. Mulţi piereau după câteva zile, nu rezistau căldurii şi muncii. Le făceam coşciuge din stuf – cel puţin cu ăstea îi îngropam. Înainte, la Moara Dracilor, când le făceam din lemn, îi duceam doar până la groapă în ele, apoi le dădeam drumul în pământ. Coşciugul îl foloseam pentru următorul care murea…“.
După una dintre bătăile nelipsite din programul de detenţie, părintele Corlăţeanu s-a şubrezit. Se apropia de 50 de ani, trupul i se ofilise, slăbise mult şi puterile îl părăsiseră. A fost chemat medicul închisorii care a decis, surprinzător, să-l lase în cameră.
„El iartă, El pedepseşte…“
În '64 l-au eliberat. „Mi-aduc aminte că în primăvara următoare a murit şi Dej. Eram la Smadoviţa, în Mehedinţi, când am auzit vestea. M-am dus în turlă şi am tras clopotele“, zâmbeşte părintele înveselit de amintire.
Douăzeci de ani mai târziu s-a pensionat. Când l-au prins pe Ceauşescu, umbla cu Ajunul, prin sat. Nu l-a plâns. Dar nici nu s-a bucurat. Şi-a adus doar aminte de anii aceia de chin şi a spus o rugăciune. După revoluţie, a plecat cu soţia din Prislop, s-au mutat în Craiova şi s-au recăsătorit.
Astăzi, părintele Gheorghe Corlăţeanu este văduv de 11 ani. Locuieşte într-un apartament modest din zona Gării, pe care curând îl va împărţi cu băiatul. „Vine de la Bucureşti, s-a pensionat, şi o să stea cu mine aici şi cu nevasta lui…“ Zâmbeşte bătrânul şi scoate din vitrină un dosar albicios de carton, pe care scrie din pix, cu litere mari: TESTAMENT. „Dacă nu mai poartă numele meu, i-am făcut acte pentru ce mai am pe lumea asta…“
La slujit nu a renunţat nici în ziua de azi. Zi de zi, sărbătoare de sărbătoare, părintele din Prislop este prezent în Casa Domnului de la gară, Biserica „Ziua Crucii“. „Îi ajut pe părinţi. Ei citesc cu ochelari, eu – fără. Şi îmi bucur bătrâneţile să văd câţi oameni, mai ales tineri, vin astăzi la biserică. Duminica obosesc miruind, stau credincioşii pe scări şi în stradă, că e biserica mică şi nu au loc…“. Surâde şi aşază pe catifeaua roşie cartea cu încrustaţii aurite. „Atunci, pe vremea comuniştilor, se zicea că nu aveau voie românii să intre în locaşul sfânt. Eh, nu e adevărat. Dacă ar fi vrut să vină la Dumnezeu, ar fi putut oricine, ştiau unii dintre «ei» să închidă şi ochii, cu toate nenorocirile pe care le făceau… Dar Dumnezeu le rânduieşte pe toate. El iartă, El pedepseşte. Poate şi închisorile mele tot o pedeapsă au fost, a ştiut El mai bine decât toţi ce face…“.
„Mulţi piereau după câteva zile, nu rezistau căldurii şi muncii. Le făceam coşciuge din stuf – cel puţin cu ăstea îi îngropam. Înainte, la Moara Dracilor, când le făceam din lemn, îi duceam doar până la groapă în ele, apoi le dădeam drumul în pământ. Coşciugul îl foloseam pentru următorul care murea…“.
Preot Gheorghe Corlăţeanu, 93 de ani
„Puneam câte un om de pază la uşă, altul vorbea tare – de vite, de munca pământului – ca să distragă atenţia, iar noi, preoţii, ţineam liturghia. Acuma, dacă stau să mă gândesc, sunt sigur că ştiau «ei» de noi. Nu se putea să nu audă ce făceam. Dar poate mai erau şi printre «ei» oameni…“.
Preot Gheorghe Corlăţeanu, 93 de ani
