Poveste pentru noi

Astăzi vreau să aduc lumea poveştilor în viaţa fiecăruia dintre noi, nu numai pentru a ne aminti de copilul din interiorul nostru, ci şi pentru a atinge în noi, în acelaşi timp, mai multe registre, de a ne reactiva inconştientul, de a stimula memoria lucrurilor uitate, de a stârni un alt fel de a privi, un alt fel de a asculta şi de a fi plini de energie creatoare.
Istorisirea se numeşte „Povestea tăticului Arici Tata-Ştie-tot şi a mămicii Arici Care-se-sufocă“, scrisă de Jeanine Bernard.
„A fost odată, în ţara aricilor, o familie pe nume Arici.
Domnul Arici, mare şi puternic, cu ţepi foarte înţepători, se numea Tata-Ştie-tot (e un nume frecvent în rândul aricilor). Pe doamna Arici, cea liniştită şi rotundă, o chema Mama-Care-se-sufocă. Toţi cei şase puişori ai ei nu pierdeau nici o bucăţică de mâncare şi nu o scăpau din ochi toată ziua. Tata Arici ştia foarte multe lucruri, iar cei mici trebuia să-l asculte, altfel tata începea să vorbească foarte tare, iar urechiuşele lor se închideau atunci temătoare.
Imediat se speriau şi se ascundeau sub Mama-Care-se-sufocă. Uneori, acea    sta stătea mai departe de soţul ei, deoarece el avea un caracter aparte. Era foarte fidel atât acasă, cât şi în afara casei, şi îi învăţa pe copii că nu degeaba avea un năsuc aşa de ascuţit. Le spunea aşa: «Nasul vostru cel ascuţit vă va fi de folos când veţi fi mari, veţi putea mirosi foarte bine, să cunoaşteţi şi să recunoaşteţi tot ce vă iese în cale». Şi adăuga: «Dar pentru asta trebuie mai întâi să mă ascultaţi, căci ceea ce vă spun eu este Adevărul». Există o lege în lumea aricilor, conform căreia taţii spun întotdeauna adevărul.
Doar adevărurile lui Tata-Ştie-tot fac legea. Micii arici nu aveau altă alegere în afara drumului trasat de tatăl lor, nu îndrăzneau să se aventureze, deşi se plictiseau uneori. Pe drumul acela al «adevărului» erau o mulţime de tentaţii: buburuze roşii arzătoare, furnicuţe agitate, viermişori puternici, melci înceţi, toate acestea li se păreau micuţilor extraordinare. Dar imediat ce unul dintre ei se abătea din drum, Tata-Ştie-tot îl trimitea înapoi împingându-l cu lăbuţa. Căci, spunea el, «viermele acela nu e destul de mare», «scarabeul acela era încă prea crud», «omida aceea avea prea mult păr». Ucenicia aricilor se făcea cu lovituri aplicate, aşa era la ei.
Mama-Care-se-sufocă se consuma foarte mult pentru a sta cât mai mult alături de copiii ei. Copiii, la rândul lor, creşteau iubindu-şi părinţii. În sinea lor, înţelegeau de ce se întâmplau toate acestea. Tata-Ştie-tot le explicase. Dar nu putea să-şi arate afecţiunea şi tandreţea, căci la ei nu existau mângâieri. Iubirea pe care o simţeau unii pentru alţii rămânea în interior şi, cu cât iubeau mai mult pe cineva, cu atât creşteau mai mult ţepii lor.
Şi astfel aricii deveneau mari şi solitari. Aţi văzut vreodată doi arici împreună pe acelaşi drum? Ar fi un adevărat miracol!
Mama şi Tata Arici se străduiseră atât de mult pentru a-i creşte pe cei şase copii ai lor, iar într-o zi aceştia au devenit destul de puternici încât Tata Arici să le dea voie să plece.
Şi astfel, Mama Arici se regăsi singură cu Tata-Ştie-tot. «În sfârşit, îşi spunea ea, ne vom putea gândi acum la noi, vom sta liniştiţi unul lângă altul, vom vorbi şi poate vom mai descoperi şi alte lucruri». Însă, Domnul Arici, neavând acum nici un copil de educat, nevoit să găsească muşte şi viermi doar pentru el, cu o Mamă – Arici ce îl privea tot timpul, deveni trist, mohorât şi din ce în ce mai surd. Nimic nu putea să-i alunge tristeţea şi să-i însenineze zilele. Era tot mai disperat, se usca pe zi ce trecea şi nimeni din lumea aricilor nu ştia cum să-l scoată din acea stare cenuşie.
Într-o dimineaţă, Domnul Arici, distrus de gândurile sale negre, bolnav de toate acele dureri pe care le avea din copilăria sa de arici, care reveneau acum cu tărie, se îndreptă spre marginea autostrăzii. Ştia foarte bine că şocul îi va fi fatal.
Pentru ultima dată se făcu ghem şi îşi încordă ţepii din toate puterile, închise apoi ochii aşteptând sfârşitul.
În acel moment, se auzi de foarte departe o voce mică şi nedesluşită. Era vocea lui, înlănţuită de inimile apropiaţilor lui, prin legea aricilor. Vocea era suavă, blândă, asemenea muzicii. Ariciul se lăsă cuprins de acea voce, se lăsă în voia muzicii şi se întoarse spre casă. Intrarea era luminată toată. Mama-Care-se-sufocă zâmbea, iar cei şase copii ai lor se întoarseră cu toţii pentru o vreme. Făcură cerc în jurul lui, se îmbrăţişară foarte strâns, formând un ghem ţepos neasemuit de frumos. Din interiorul lui, unde se simţea o tandreţe duioasă, se auzea o simfonie minunată. Din afară, se vedea asemenea unui soare rătăcind prin univers. Iar în aer se simţea un parfum delicat.
Tata Arici a simţit că renaşte şi şi-a dat seama cât de important era pentru ceilalţi, chiar dacă el se simţea bătrân şi inutil (aceasta era, de altfel, ideea lui fixă). În adâncul lui, înţelesese până la urmă cine era el cu adevărat şi se îndrăgosti de Viaţă“.
Este momentul introspecţiei… pentru fiecare dintre noi… Oare ce comoară ascunsă abia aşteaptă să iasă la iveală? Îi dăm voie să se arate sau o ascundem în continuare, încercând să păstrăm aparenţele? Ce alegere facem şi, mai ales, pentru cine? Cine e cea mai importantă persoană din viaţa noastră?
Psihoterapeut Gina Chiriac, Centrul de Sănătate „Sf. Grigorie Decapolitul“