La 18 ani fără o zi a coborât prima dată în pământ. „Mă uitam pe gaura de la colivie – aşa-i ziceam liftului ăluia care ne cobora – până nu mai vedeam lumina“, povesteşte dascălul Bălănescu. Comuniştii l-au lăsat să facă liceul la seral şi să se înscrie la facultate. „Am mâncat cartea să mă văd student. În viaţă, dacă nu ştii ce vrei, trăieşti de pomană. Ştiţi ce-nseamnă să ieşi joi din mină şi luni să fii în sala de curs?“.
O curte înverzită, în capătul căreia se ridică o casă simplă, cu nivel. Ştefan Bălănescu, absolventul de Filologie, a lucrat la ea, singur, vreme de un an şi o zi. „E o casă făcută de un om. La propriu. Am zidit-o fără echipă. Dar când am terminat, la câteva zile, mi s-a scos fierea de cât efort depusesem“, îşi aminteşte profesorul de limba română, acum pensionar. Viaţa sa pare un scenariu de film dramatic, cu un debut de coşmar. „Eu sunt fiu de trădător de neam şi de ţară, de duşman al cuceririlor revoluţionare ale clasei muncitoare. Tata era considerat duşman al poporului, iar eu – fiu de chiabur. Chiaburii erau oamenii de frunte ai satelor, oamenii care făceau din noapte zi pentru a-şi face un rost. Tata n-avea decât 20 de hectare de pământ şi îşi făcuse şi o prăvălie. Când a început colectivizarea, n-a vrut să intre de bunăvoie. N-a înţeles mersul istoriei şi s-a pus de-a latul. Oricum, întovărăşirile şi colectivizările s-au făcut, la început, cu cei care n-aveau nimic. Se culca omu’ seara liniştit în pat şi se pomenea scris pe gard cu păcură: chiabur. Şi cu cinci, şase gură-cască pe la poartă, care strigau: «Cu chiaburi şi cu ciocoi, hai la lada de gunoi!» Aşa a debutat. Apoi, toate relele ce se-ntâmplau în ţară erau puse pe seama lor, să-i distrugă ca putere economică, socială“, povesteşte dascălul, rezemat de scaunul pe care l-a meşterit singur.
Colecţiile şi nebuniile unei vieţi
De altfel, multe dintre obiectele aflate în casă sunt lucrate de profesorul de limba română: mese, scaune, statuete. Când a făcut casa, a vrut să facă tocăriile în formă de linguri de lemn uriaşe. „Da’ când am socotit eu câte uşi am şi cât timp îmi trebuie, m-am lăsat păgubaş. Mi-ar fi luat ani!“, râde acum. A renunţat la tocării, în schimb, casa e plină de ceainice – multe luate din magazine de antichităţi din Anglia, de „zeci de prosoape alese, nu cusute, în război, de costume populare, de colecţii de moluşte exotice din toate mările lumii, unde nu eu am umblat. Multe sunt aduse de copii – băiatul e profesor în Marea Britanie, iar fata predă de trei ani la Universitatea din New Delhi. Amândoi sunt doctori în filologie. Şi, când vin acasă, nu trebuie să-mi aducă îmbrăcăminte sau lucruri din astea. Dacă vin c-o scoică, două, sunt fericit. Am şi altă dambla: dragostea pentru agate. Şi pentru cioplituri. Eu nu pot să cumpăr, de exemplu, Moise al lui Michelanglo. Dar l-am făcut din lemn. De nuc, de păr. Depinde. Şarpele de la Tomis, Gânditorul de la Hamangia, Sfinxul, D-ra Pogani. Sunt împătimit după Brâncuşi şi cultura antică“. Aproape fiecare colţişor al casei poartă amprenta pasiunilor sale, la care s-au adăugat cele ale soţiei, profesoară de fizică. Undeva, la etaj, o cameră a fost transformată în bibliotecă. Sute, mii de volume, ediţii princeps şi exemplare rare sunt aşezate în rafturi, tutelate de „ghetele copilăriei“: „Sunt încălţările copiilor. Le-au purtat amândoi, pe rând. Le-am lăsat aşa, cu praful copilăriei pe ele“. Cazania lui Neofit şi Chesarie, Biblia de la Bucureşti sau Biblia lui Şerban, dicţionarul lui Candrea, „glossariul“ lui August Treboniu, dicţionarul lui Şeineanu, Enciclopedia română Minerva din 1930, tipărită la Cluj, cărţi în coperte de lemn, exemplare pe care profesorul le-a adunat într-o viaţă. Cartea a fost unul dintre lucrurile la care n-a renunţat niciodată.
„La 18 ani fără o zi am intrat în pământ“
Chiar şi atunci când muncea în mină ştia că are un drum pe care, mai devreme sau mai târziu, va păşi. La EM – Exploatarea Minieră Vulcan a ajuns în urma unui plic cu sigiliu roşu. „N-aveam nici 18 ani. După ce tata a refuzat să intre la colectiv, am fost daţi afară din şcoală. Eu eram pe-atunci elev la Buzeşti, iar sora mea era studentă. Ne-au luat tot atunci. Crescuseră impozitele, dările. Cu ce să le plăteşti? Îţi luau tot ce aveai, de la maşina de treierat la animalele din curte. Se goleau şcolile, că le era teamă copiilor să mai vină pentru că le ameninţau părinţii. Apoi au început să vină învăţătorii noaptea pe la uşi să te convingă să treci la colectiv. Fugeau oamenii de-acasă, unii îşi făcuseră bordeie în câmp, coverci. Noi am rămas fără nimic şi-atunci tata mi-a zis: «Bă băiete, nu mai avem nimic. Du-te, că acum nu mai avem la ce să ţinem». Şi am plecat la Vulcan“. Anii aceia au fost unii dintre cei mai urâţi. Era încă un copil când a pătruns în adâncuri.
„La 18 ani fără o zi am intrat în pământ. Am suportat mina fizic, copil de la ţară fiind, dar n-o suportam psihic. Îmi lipsea ce e mai ieftin pe lumea asta, razele soarelui. Mă uitam pe gaura de la colivie – aşa-i ziceam liftului ăluia care ne cobora – până nu mai vedeam lumina. Când ieşeam din schimb, nu mă duceam la baie întâi, să mă spăl, stăteam un pic pe iarbă, să văd lumina. Am lucrat în subteran aproape zece ani. Din ’64 până-n ’68, am terminat liceul, la seral. Am mâncat cartea să mă văd student. Ştiţi ce-nseamnă să ieşi joi din mină şi luni să fii student?“ Vorbeşte cu patimă, ca şi cum n-ar fi trecut atâţia ani între timp. Bucuria se simte încă în suflet la fel de puternică. „Aş fi mâncat universitatea aia! Când am terminat, am fost cel mai trist om din lume!“.
Două mâini şi un cap…
Indiferent cât de greu i-a fost, n-a încetat niciodată să cumpere cărţi şi să citească. „În viaţă, dacă nu ştii ce vrei, trăieşti de pomană. Succesul vine când ştii să renunţi. În lume, sunt multe tentaţii. Dacă nu ştii să le ocoleşti, n-ajungi niciunde. Când eram în facultate, ca să nu fiu ispitit să pierd timpul, puneam o pătură în geam şi-nvăţam şi 16 ore. N-aveam timp nici de fete, de însurătoare, de nimic. Mă-nscrisesem la doctorat, că am vrut să văd ce pot eu să fac cu două mâini şi un cap. Am stat proprietarul unei case două luni şi patru zile. Pe urmă a venit cutremurul din ’77. Atunci am ridicat casa asta eu singur. Nu mai aveam când să mai fac şi doctorat“, îşi continuă dascălul povestea vieţii. „Dar am ţinut şi de cealaltă dambla a mea, aceea de a ciopli lemne. Veneam frânt, da' mai făceam câte ceva la o lingură. Ei, cum să le vând eu acum, cum îmi spun unii? Că sunt parte din sufletul meu, din existenţa mea. E ca şi cum mi le-aş înstrăina…“ Un întreg perete din camera de la etaj ce dă înspre curte e plin de linguri, lucrate după modele din toate zonele ţării şi chiar din afară.
„Le-am făcut pe toate eu singur. Odaia mea de chinuri, aşa spun la beci, e plină cu scule. Nu fac nimic până nu-mi cumpăr ce trebuie“, rosteşte mândru deschizând uşa la „refugiu“. Ţăst, gramofon, oale şi ulcele, solniţe din lemn, cioi de măsurat laptele, masă cu trei picioare, jug, cu tot cu resteu, jiglă, policioară, cefal şi ciocâlteu, un răcitor – „strămoşul frigiderului“ şi zeci de unelte de lucru stau înşirate pe mese, pe podea şi pereţi. „Şi tot ce-am trăit, din ’27 până aseară, am scris. Am o juma’ de metru cub de carte. Smintitul care are jurnal de viaţă…“.
