26 aprilie va fi ziua marii premiere, ziua în care „El amor“ va pluti în sala Teatrului Liric „Elena Teodorini“.
Câteva săptămâni îi despart pe balerinii Teatrului Liric „Elena Teodorini“ de ziua în care vor impresiona publicul într-un nou spectacol, pe ritmuri de tango. Acesta este, în viziunea coregrafului Francisc Valkay, „pretextul“ reprezentaţiei, alături de melosul argentinian.
„Am folosit relaţia firească dintre o femeie şi un bărbat, cu nesfârşite valenţe. Iubirea te poartă între abis şi realitate. Existenţa artiştilor se confruntă cu ceea ce este un vis al iubirii. «El amor» e descompunerea unei întâlniri, a unei despărţiri, un spectacol al lacrimilor, al regăsirii, al unei veselii în dans, al unei veselii coregrafice, în final“. Iubirea transpare din fiecare mişcare. „El amor“, melodia care dă şi titlul spectacolului, reprezintă fundalul muzical pe care un el şi o ea se reîntâlnesc. Momentul plin de emoţie te copleşeşte, chiar dacă lucrurile sunt încă în proces de şlefuire. Secvenţa trebuie să trasmită, e nevoie de perfecţiune. Coregraful Francisc Valkay cere repetarea lui. Ba, la un moment dat, solicită permisiunea balerinului: „Lasă-mă, pe mine, Miţă, să-ţi arăt!“. Acesta nu refuză, chiar face şi o glumă: „Şi acum vă fac eu semn când să intraţi?“. Glumele fac parte din programul fiecărei repetiţii, căci s-a înfiripat o relaţie specială între coregraf şi balerini. Momentul comic este repede înlocuit de explicaţiile de rigoare. Sentimentul trebuie să răzbească, să ajungă în sală, la spectatorul din scaun. „Aici trebuie să mă furnice când văd că blonda e acolo… Şi de aici creşte tot. Sunt la 200 de milioane de ani. Nici nu simt unde calc, nu văd scara, pipăi pe jos“, vin sugestiile coregrafului. Şi din nou muzica se aude în boxe. Balerinii încearcă să execute cu fiecare repetiţie o mişcare mai bună. Şi povestea lor se leagă.
Momentul reîntâlnirii este urmat de altul mai vesel, care marchează bucuria. Pe ritmurile melodiei „Bailamos“, balerinii încep un nou dans. Sudoarea apare pe frunte. Puţin obosiţi, încearcă să mascheze totul. Ştiu că lucrurile trebuie să iasă perfect, iar el, spectatorul, când va ocupa locul în sală, trebuie să simtă emoţia pusă de ei în scenă, prin dans. O mică pauză, apoi totul se reia. În mijlocul lor e mereu prezent coregraful. Intervenţiile lui sunt atent urmărite. Cu un semn al mâinilor, el cheamă în scenă alţi balerini. Momentele curg, povestea asemenea.
De la veselie la tristeţe
În paşi de dans, pe un fundal muzical excepţional, cu mişcări deosebite, aşa curge povestea de iubire. Şi bucuria e urmată de momente de tristeţe: ea este siluită de cinci bărbaţi în timp ce el stă întins, asistând neputincios din cauza loviturilor. Şi totuşi, graţie unor personaje desprinse din alte lumi, este readus la viaţă. Frumuseţea poveştii este redată cu fiecare dans. Stările transpuse pe scenă sunt deosebit de importante. Coregraful o simte: „E o stare de mare satisfacţie. Vă omor dacă nu simţiţi starea asta“. Se aude din nou muzica, iar scena este reluată. Se lucrează intens. Oboseala nu are ce căuta, şi chiar dacă ea se încăpăţânează să-şi facă simţită prezenţa, el, balerinul de pe scenă, nu-i dă atenţie. Coregraful îi simte însă. Sunt o echipă şi asta se vede. Povestea lor pusă în scenă trebuie să iasă perfect, căci numai atunci ea va putea să se deruleze în faţa publicului. Trăirile şi sentimentele vor fi redate cum trebuie. Nu sunt permise erori. Se dă pauza cea mare. Câteva ore îi despart de altă repetiţie. Din nou vor spune povestea iubirii în paşi de dans. Şi mâine, când spectacolul va fi închegat, vor veni în faţa publicului, făcându-l părtaş la bucuriile şi tristeţile unei frumoase idile.
