Loc de închinăciune, de pioşenie, Biserica Domnească, deşi cea mai veche din oraşul Caracal, continuă să adune sub cupolă credincioşii, aşa cum a făcut-o de la ridicarea sa.
Pe dealul Protosenilor descoperi mândrul locaş de cult, Biserica Domnească. Din 1512, de când a fost ridicată, îşi deschide porţile spre a-l primi pe credinciosul de ieri, pe cel de azi. A fost construită din blocuri de piatră şi cărămizi aduse de la ruinele cetăţii romane Romula, situate la şase kilometri nord de Caracal.
„Neavând pisanie, nu se cunosc cu exactitate anii în care a fost construită. Sunt susţinute două ipoteze, că ar fi fost construită între anii 1512-1521 de domnitorul Neagoe Basarab, care avea o soră în Caracal, pe jupâniţa Marga din neamul Craioneştilor, şi ar fi fost renovată de Mihai Viteazul la sfârşitul secolului al XVI-lea, când îşi avea aici reşedinţa domnească. De asemenea, se crede că ar fi fost construită de Mihai Viteazul, aşa cum au stabilit căutările arheologice efectuate de cercetătorii ieşeni Nicolae şi Voica Puşcaşu în anii 1973-1974“, a precizat preotul Ştefan Nicolae.
Mărturie peste ani
Biserica Domnească a fost construită din zid de mai mici dimensiuni decât cele de azi. Motivul este simplu: de-a lungul timpului, ea a suferit numeroase transformări. A avut întotdeauna o formă destul de neobişnuită pentru spaţiul Ţării Româneşti, dar totuşi foarte aproape de o serie de monumente de tipul bisericilor din Drobeta Turnu Severin, prezentând o asemănare evidentă cu o mulţime de biserici de la sud de Dunăre. Arcadele interesante, arcele altarului, ale pridvorului, dar şi picturile excepţionale au făcut din micuţa Biserică Domnească un loc îndrăgit atât de Neagoe Basarab, cât şi Mihai Viteazul. Aici, în clipele cele mai grele, îngenuncheau şi înclinau capul a rugăciune către Dumnezeu. Cele mai grele probleme îşi găseau rezolvarea în acest locaş de cult. Locul de rugăciune i-a fost drag şi lui Matei Basarab. În timpul domniei sale s-au făcut primele modificări (1632-1634). Sunt documente în care Matei Basarab apare ca ctitor, iar în altele – ca înnoitor. Modificări i-au fost făcute şi ulterior. Biserica „domnească“, aşa cum este menţionată într-un act din 1814 de la Voievod Caragea, a fost restaurată de clucerul Costache Greceanu, Barbu, fiul lui Preda, de Peiu Băcanu şi Mihai Coiciu în anul 1817 şi zugrăvită în 1838. Însă, cea mai importantă intervenţie va avea loc în 1890, când, din cauza unei uşoare deplasări a terenului, s-a produs o fisură de câţiva centimetri în partea de sud a pridvorului.
„Pentru a fi evitată prăbuşirea, deschiderile pridvorului au fost astupate cu cărămidă, coloanele fiind înglobate în zidărie şi s-au construit trei contraforturi puternice în scopul consolidării monumentului“, se menţionează în Monografia municipiului Caracal. Micuţa biserică s-a încăpăţânat să rămână mărturie peste ani. Modificări au existat, picturile originale s-au pierdut, doar altarul şi catapeteasma de zid mai păstrează o pictură executată în tehnica ulei, probabil de la 1890, când s-au efectuat modificări semnificative ale arhitecturii interioare. Biserica Domnească rămâne să-şi spună povestea, îşi deschide şi astăzi porţile pentru a-şi primi credincioşii. Micuţa bijuterie, monument istoric, de pe dealul Protosenilor rămâne loc de închinăciune, de rugă, de regăsire a liniştii sufleteşti. Istoria sa, mărturie peste ani şi ani, este spusă fiecărui credincios care vrea să o asculte sau să o citească, aşa cum este ea scrisă în pisania actuală: „Cu ajutorul tatălui, cu bine cuvântarea fiului şi cu puterea duhului sfânt, ziditus-a din temelii acest sfânt locaş cu hramul Intrarea în Biserică a Maicii Domnului, de către drept credinciosul voievod martir al neamului românesc Mihai Viteazul, în jurul anului 1597, construind în preajma ei o curte domnească, în târgul Caracal. Matei Vodă Basarab şi drept credinciosul sfânt Constantin Vodă Brâncoveanu au extins şi consolidat Sfânta Biserică…“.
