Astăzi vă invit să păşiţi pe un pod peste timp şi spaţiu, cu un capăt ţesut în Persia, acum 1.650 de ani, de Hafiz, iar celălalt în Craiova, ţesut de o tânără din oraşul nostru. Vă invit să treceţi pe el imaginându-vă că treceţi podul viselor din imaginaţie în realitate, având înţelepciunea misticilor şi prospeţimea sufletelor tinerilor din oraşul acesta. Să vă bucuraţi şi să lăsaţi cuvintele să vi se strecoare în suflet!
„Iubirea… oare ce este ea?“. Acest cuvânt atât de scurt pentru un teritoriu atât de vast şi de individual. Acel teritoriu pe care îl tot cerem şi creăm, pe care îl tot căutăm, crezând, cu inocenţa unui copil, că el se află între oceane adânci, departe de această lume care se învârte tot mai ameţitor în jurul nostru, când, de fapt, el este în noi. Priviţi-vă în oglindă şi zâmbiţi-vă! Iată acum iubirea! Vă priveşte în ochi! Priviţi-vă apoi partenerul şi zâmbiţi-i! Şi acum ea vă priveşte la rândul ei, fiindcă iubirea este pretutindeni. Ea este dincolo de lumea materială, dincolo de ideal, dincolo de gând şi spaţiu, este respiraţia, este inspiraţia, este acel „ceva“ care ne mişcă. Şi atunci, cum iubim?
A iubi înseamnă, de fapt, a-i oferi celuilalt ceea ce el are nevoie în acel moment fără a-i cere nimic în schimb. Ea nu este un troc, este omniprezenţa care ne face să accedem la fericire.
Iubirea este atunci când îţi priveşti partenerul de cuplu şi îi dăruieşti tot ceea ce el visează fără a avea însă nevoie să primeşti la rândul tău, este atunci când îi oferi spaţiul infinit, în care să poată zbura în loc de a-l închide într-o colivie aurită şi singuratică. Iubirea este atunci când îl priveşti în ochi şi ştii că prin ea sau prin el priveşti cu adevărat toate femeile sau toţi bărbaţii pământului, când ceea ce îi dai, îi dai pentru ea/el şi nu pentru tine, când faci dragoste cu partenerul tău şi ştii că în acea clipă te iubeşti cu toată energia feminină sau masculină existentă.
Când îţi priveşti partenerul şi îi reţii trăsăturile atât de fidel încât îi poţi spune din tot sufletul că îl vei putea picta în gândul tău şi peste zeci de decenii. Când te minunezi de faptul că timpul nu mai curge rar şi lent, ci cu viteza unei cascade puternice al cărei sunet şuierător te ameţeşte până într-atât încât simţi că îngheaţă clipa. Când timpul nu mai există deoarece s-a dizolvat în momentul în care v-aţi întâlnit privirea.
Este când iubeşti atât de mult încât îţi vrei partenerul fericit, orice ar însemna pentru el acea fericire, şi înţelegerea că el este liber din şi pentru eternitate. Însă, de-abia atunci când amândoi pot înţelege aceasta, apare adevărata magie, fiindcă el nu mai are nevoie de altele deoarece ştie că avându-te pe tine, le are, de fapt, pe toate, şi tu nu mai ai nevoie de alţii, fiindcă ştii că avându-l pe el, te-ai iubit, de fapt, cu toţi.
Este când te poţi oferi pe deplin, pentru că ştii că, fiind izvor şi nu baltă, nu vei seca şi suferi niciodată. Şi poate că nu te poţi oferi în acest mod oricui, însă când găseşti acea persoană, oferă-i în tine libertatea absolută, şi mai multă, şi încă… fiindcă apa nu stă în palmă atunci când strângem pumnul.
Iubirea este atunci când nu îţi dai seama cum dimineaţa a devenit într-o clipă noapte şi cum pământul nu se mai iubeşte cu soarele, ci cu luna, până când realizezi că luna este luminată de soare. Atunci, revelaţia că iubirea voastră este universală vă umple de fericire. Când nu ai nevoie să mai vezi stelele pe cer, ci doar pe ea sau pe el fiindcă în voi se află toate şi toate se află în voi. Este când îl vezi în fiinţa tuturor bărbaţilor şi o admiri în seninătatea tuturor femeilor. Este iubirea cu sufletul, când nu ai nevoie să mergi până la capătul lumii cu celălalt, fiindcă puteţi fi deja oriunde şi peste tot doar avându-vă unul pe altul. Când ea sau el devine prelungirea ta şi când aerul dintre voi se comprimă. Când o iubeşti ştiind că ea este şi puritate, dar şi femeie, şi când el este atât zeu, dar şi păgân. Pentru minunea care este, nu pentru minunea pe care o aduce în viaţa ta. Când i-ai putea oferi, ca recunoştinţă, ofranda a sute de flori doar pentru faptul că ai avut şansa să îl/o poţi îmbrăţişa măcar o clipă pentru a i te dărui.
Când între voi nu stă decât un singur pas prin care se scurg vieţi şi continente, un pas pe care nu e nevoie să îl faceţi decât cu gândul fiindcă ştiţi că va simţi celălalt parfumul cugetului vostru.
Dar iubire înseamnă să ştii şi cum să primeşti. Să te poţi lăsa îmbrăţişat de natura din celălalt, nu cu raţiunea, ci cu sinele. Să te bucuri de fiorii valurilor mângâierilor sale, de atingerea suavă a buzelor pe tot corpul, pe tot sufletul. Să te laşi ameţit de extazul dăruirii celuilalt. Să te laşi pierdut în oceanele privirii sale, să-ţi oferi şi tu libertatea de a te scufunda în perfecţiunea pe care el ţi-o dăruieşte. Să simţi acea dragoste la prima vedere, acel „coup de foudre“ incitant de fiecare dată când îl/o vezi. Să înfloreşti de recunoştinţă în faţa surâsului său cald şi să poţi integra în tine, în infinit, tot curcubeul unic pe care partenerul ţi-l oferă.
Este când te dăruieşti total şi eşti îndrăgostit până la apusul timpurilor.
Hafiz a transcris odată iubirea în câteva versuri:
„Chiar şi după tot acest timp,
Soarele niciodată nu îi spune pământului: Îmi eşti dator.
Uite ce se întâmplă cu o Iubire ca aceasta!
Luminează tot cerul“.
Aceasta este iubirea… ca o dimineaţă superbă şi luminoasă a unei zile care simţi că aduce miracole, cu aroma unui suc de portocale proaspăt stors, de care te bucuri pe acorduri suave de chitară. Este pace.
