14.5 C
Craiova
vineri, 29 martie, 2024
Știri de ultima orăLocalNaşterea unei marionete

Naşterea unei marionete

Creionul scenografului schiţează pe hârtie aspectul lor, vestimentaţia este discutată cu sculptorii păpuşari, care vor începe să le cioplească, să le dea formă, şi apoi, graţie măiestriei actorului, păpuşile vor prinde viaţă pe scenă, în faţa micuţilor.

 

O nouă premieră a Teatrului pentru Copii şi Tineret Craiova se pregăteşte. „Motanul încălţat“ va veni să spună povestea stăpânului său ajuns prinţ, la sfârşitul lui martie, graţie scenografului Eugenia Tărăşescu, regizorului Vili Perveli Nicolov din Bulgaria, actorilor păpuşari şi, nu în ultimului rând, meşterilor păpuşari. Ei sunt cei care studiază schiţele puse la dispoziţie de scenograf şi care încep cu drag să pună cap la cap fiecare piesă, pentru ca păpuşile să poată prinde viaţă.

 

Din culisele pregătirii unui spectacol

 

Trăiesc în paginile cărţilor, numai că astăzi vor prinde viaţă în atelier şi mâine îşi vor spune povestea pe scenă. „Cresc cum cresc şi copiii“, spune cu drag Norica Preduţ, care de-a lungul a 36 de ani a creat zeci de păpuşi. Astăzi, odată cu această premieră, cu intrarea în scenă a Motanului încălţat, se pun la punct noile personaje, dar şi măştile pe care actorii le vor purta, elementele de decor, palatul, caleaşca, prinţul, împăratul, prinţesa. Macheta făcută de scenograf serveşte ca model pentru meşterul Iancu Şahoi şi piesele aşteaptă să fie puse ca într-un joc de puzzle; în altă încăpere se fac decorurile. În cealaltă cămăruţă, două doamne stau aplecate asupra altor piese. Motanul este aproape gata: picioruşele au fost sculptate, au fost îmbrăcate în materiale croşetate. Capul din lemn e şi el gata. Acum e rândul picioarelor să fie îmbrăcate în papier-mache. Foiţă cu foiţă, picioruşul de lemn să îmbracă atent. „E o muncă de echipă. Şi noi ştim să batem cu ciocanul, tot astfel cum cei de la tâmplărie ştiu să coasă. Acesta e papier-mache“, vine să ne lămurească sculptorul păpuşar Norica Preduţ. Şi apoi, cu voce joasă, continuă: „Lemnul nu se mai găseşte. El trebuie să stea ani buni la uscat. Acum îl folosim la mânuţe, picioruşe. Se toarnă negativul din ghips şi în el se face papier-mache. Se şlefuieşte, apoi se dă cu chit, iar se şlefuieşte şi se chituieşte. Operaţiunea se repetă de două-trei ori, pentru ca apoi să se picteze… E o meserie frumoasă, de care nu ai cum să te plictiseşti, pentru că de fiecare dată faci altceva. Fiecare păpuşă e unică. Are altă expresie, face alte mişcări“.

Se apleacă din nou cu dragoste asupra păpuşii la care lucrează. Nu încetează însă să ne explice, cu vocea joasă, ca nu cumva să deranjeze somnul „copilului“. Se ridică la un moment dat şi cu mândrie ne prezintă alte personaje: „Acesta e prinţul. Va apărea în trei variante: marionetă, păpuşă mânuită cu gabit şi, în cele din urmă, prinţul îmbrăcat în straie scumpe… Ea este prinţesa“. Şi ca o completare: „Nu vă uitaţi că nu are picioare… Va fi superbă. Aceasta este viziunea scenografului“. Îl cunoaştem apoi pe vizitiu. Ni se prezintă tacticos şi măştile: vrăjitorii, fraţii celui care va deveni prinţ.

Nu uită nici de vânt: „O mască din fier forjat pe care vom interveni noi cu materiale“.

 

Personaje nevăzute

 

Poveştile păpuşilor sunt spuse pe rând. Fiecare poartă amprenta celui care contribuie la naşterea sa: a scenografului, a sculptorului păpuşar, a actorului care îi urmăreşte evoluţia.

Şi, când ai zice că aici se termină munca sculptorului, odată cu finalizarea păpuşii şi intarea ei în scenă, afli că lucrurile nu stau tocmai aşa. „Începem să ne cunoaştem păpuşile odată cu citirea scenariului, apoi ne apropiem de ele în discuţiile purtate cu scenograful. Ne devin prieteni odată cu vizionarea schiţelor, pentru ca mai apoi să fie copiii noştri, atunci când se începe cioplirea – crearea lor. Şi nu-i abandonăm nici o clipă. Le urmărim evoluţia la repetiţii, la premieră şi chiar după aceea. Din scaunul spectatorului, având în spate experienţa actului creării, vezi altfel lucrurile. Simţi că expresia aceea trebuie altfel redată, aşa că, după terminarea spectacolului, o iei din nou în atelier şi încerci să perfecţionezi“, povesteşte sculptorul păpuşar.

Povestea sa este şi a celei care realizează costumele, Mihaela Calciu, a lui Iancu Şahoi, cel care sculptează, dar şi a Georgetei Adam. Aceştia sunt mamele, taţii, dar şi moaşele păpuşilor-copii.

Ne desprindem cu greu din chenarul acestei poveşti. Dar nu înainte de a-i vizita pe cei care sudează decorurile sau pe cei care lipesc ca piesele unui puzzle părţile şaretei împăratului.

Munca acelora care îşi desfăşoară activitatea în unul dintre puţinele ateliere de confecţionare a păpuşilor de la nivel naţional este frumoasă, interesantă. Povestea lor şi a păpuşilor pe care le creează vine să dezvăluie viaţa din spatele scenei, locul în care dăruirea şi dragostea pentru teatru sunt la fel de mari ca şi dincolo de cortină.

Casa păpuşilor este plină astăzi şi veselă, căci alte personaje vor veni să le ţină companie în curând: un motan încălţat mândru, un prinţ, o prinţesă, un împărat se vor aşeza comod la locul lor, păstrând iubirea care i-a înconjurat de la primele schiţe creionate pe hârtie până la lipirea ultimei bucăţele din costumul acesta deosebit, pe care-l poartă azi.

ȘTIRI VIDEO GdS

ȘTIRI GdS

2 COMENTARII