Au avut o viaţă destul de grea, recunosc amândoi asta. Au trecut prin toate, dar, în timp ce unul n-a rămas cu nici un regret, celălalt şi-ar fi dorit să nu se fi născut. Bulburoc şi Şustic – cum îi poreclesc copiii – sunt amândoi nevăzători. Când s-au mutat împreună, mâncau, pe rând, cu aceeaşi lingură din oală. Acum şi-au făcut un rost, au doi copii şi cresc un nepoţel.
Terminase cu şcolile şi fusese repartizată ca maseză la Policlinica nr. 2. Locuia în căminul de nefamilişti şi el tot venea pe-acolo, după fete. „Am stat eu ce-am stat, m-am gândit, am analizat, că n-am avut prea multe pretenţii de la viaţă, voiam să ne-nţelegem, să fie tot nevăzător ca şi mine, să nu apară discuţii pe urmă şi nici eu să nu mă simt în inferioritate. Şi am vrut să fiu cu el“, îşi începe povestea Bulburoc, alias Georgeta, în timp ce trage cu grijă un scaun de lângă masă şi se aşază, urmărind cu mâna conturul mesei.
Ochiurile de la aragaz pâlpâie, încălzind bucătăria. O uşă cu geam-oglindă desparte încăperea de sufragerie, camera în care nepoţelul de nici doi ani îşi face de lucru, neatins de nici una dintre grijile părinţilor şi bunicilor. „Ei, şi am mai păcălit-o eu şi cu chitara“, adaugă, de pe celălalt scaun de lângă masă, Tudor. Zâmbesc amândoi. „Mă, i-am spus eu, dacă cumperi mobilă, îţi iei şi tu un reşou, faţă de masă şi un ceas – îl avem şi acum – mă mărit cu tine“, continuă femeia. „Ştiam eu foarte clar ce voiam. Şi în câteva luni ne-am căsătorit“. Au trecut 33 de ani de-atunci…
Şcoala din cuşcă
Din când în când, Georgeta se foieşte pe scaun, ca şi cum nu şi-ar găsi locul. Povesteşte cu patimă şi glasu-i capătă inflexiuni diverse, mulându-se pe întâmplări. Pare a fi un actor pe scenă care-şi rosteşte propria viaţă. Din când în când, Tudor o întrerupe sau o completează, însă vocea bărbatului e mult mai temperată. Amintirile îi poartă pe-amândoi uşor înspre trecut. „M-am născut într-o familie de oameni săraci. Am mâncat la mămăligă de…! Ai mei m-au dus pe la tot felul de doctori când şi-au dat seama că nu văd. Îmi puseseră diagnosticul de atrofie optică bilaterală. Da' eu eram înnebunită că nu mergeam la şcoală. Că mama n-a vrut să mă dea, că şcolile noastre erau departe şi auzise ea – aşa umbla vorba şi, deh, minte de oameni de la ţară! – că ne ţin închişi în cuşcă. Până la urmă, m-a luat doctorul şi mi-a zis – aveam 12 ani: «Mă, domnişoară, tu nu te mai faci bine!». A fost jale mare. Trei zile am stat nemâncată. Până la urmă… na, viaţa merge mai departe! Am mâncat din nou şi am căşunat pe mama: «Du-mă la şcoală! Du-mă la şcoală!». N-a avut încotro. Când m-a dus la Buzău, cei de-acolo s-au speriat: «Aoleo, păi fata asta e de măritat!», râde acum Georgeta.
Jignirile care lasă urme
Înfolfoşat să nu-l prindă frigul, nepoţelul apare în uşa camerei gata de plimbarea de prânz. Toată lumea îl răsfaţă. Se-ndreaptă fericit spre uşă şi apasă clanţa. Bunicii întorc capul după el, urmărindu-i mişcările cu auzul. „A fost o viaţă destul de grea! Eu nu regret nimic, am trecut prin toate“, rosteşte Tudor. „Eu… era mai bine să nu mă fi născut. Asta-i viaţă? Dacă m-ar întreba cineva acum dacă aş vrea viaţa asta înapoi, n-aş mai vrea-o. Veneam la serviciu din Valea Roşie, că acolo stăteam. Aveam o foaie cu puncte – că mă orientam prost – şi scriam pe ea, prima la stânga, apoi la dreapta, ca să ştiu unde s-ajung. Când am făcut copilul cel mare, l-am lăsat la sora mea până la cinci ani şi mă duceam din două în două săptămâni să-l văd, că se lucra şi sâmbăta pe-atunci. Eram încărcată, că-i duceam şi eu de toate. Şi se luau oamenii de mine în gară: «Of, şi orbii ăştia! Da' de ce n-or sta acasă?». Şi în autobuze, la fel. Şi-acum comentează. Odată, un om de lângă mine, nu-i făcusem nimic, şi zice: «Hm, scăparăm de carnetele de comunişti şi dădurăm de ălea de handicapat!». I-am răspuns atunci, nu m-am mai putut stăpâni: «Ce, domnule, credeţi că mie îmi face plăcere să fiu aşa? L-aş da oricui…»“. Se opreşte dând cu amărăciune din cap. Nu poate să schimbe lumea, nici s-o educe. „Sunt bune şi jignirile. Te călesc“, dă s-o liniştească Tudor, simţindu-i tristeţea.
Năzbâtiile copilăriei
Cei doi băieţi le-au umplut viaţa, deşi le-au dat mult de furcă. Pe Georgeta au poreclit-o Bulburoc, pentru că, atunci când plouă şi nu reuşeşte să ocolească bălţile piciorul ei se prăvăleşte greu peste ochiul de apă, scoţând un sunet ciudat, ca o bolboroseală. „Când era mic, făceam masaj cu mezinul căţărat în spate“, îşi aminteşte Tudor. Porecla pe care i-au născocit-o copiii este Şustic. Sar de la una la alta şi vorbele abia urmăresc gândurile. „Noi am terminat şcoala cu medii mari. Am vrut să fie la fel şi pentru copii. Da' ţi-ai găsit?! Odată, cel mare, ca să scape de învăţat, mi-a spus că nu vede. Ce-am mai plâns, că m-am speriat! Nu dormeam noaptea şi mă tot întrebam: «Mă, da' ce, orbirea asta, om fi făcut contract cu ea, de nu ne dă pace la nici unul?». M-am dus la şcoală şi învăţătoarea – minte şi la ea! – a zis: «Păi m-am mirat eu să iasă un văzător din doi oameni care nu văd!». Da' eu întrebasem înainte să rămân însărcinată, fusesem la doctori, că am zis că decât să fac tot orb, să se chinuiască aşa ca mine, mai bine nu mai fac deloc. Şi toţi îmi spuseseră că nu e nici un pericol. L-am dus la consultaţii pe băiat. «N-are, doamnă, nimic copilul!». Da' el nu, tot spunea că nu vede. Şi, în vacanţă, îmi spune: «Mami, nu mă baţi dacă îţi spun ceva? Eu m-am prefăcut că nu văd…»“. Râd toţi de imaginaţia copilului de-atunci, care între timp a crescut şi are, la rândul său, un băiat. „Altă dată, avea probleme la fizică şi, ca să impresioneze, s-a pus pe plâns şi i-a povestit profesoarei că făcusem gemeni şi că unul murise. Peste câteva zile a venit o doamnă, a cărei nepoţică era colegă cu fiu-meu. «Vai, doamna Neţoi, îmi pare rău»… «Cum, doamnă, păi de ce?». Şi mi-a spus femeia istoria cu gemenii. Mai să nu mă creadă pe mine, că nepoata îi povestise cât plânsese al meu la şcoală!“.
Spre Austria
Poveştile curg una după alta şi nimeni nu simte când trece timpul. „Mi-amintesc că odată – era mai mare – vine la mine şi-mi spune că are sportul. Pleacă el şi ies şi eu din casă. Mă-ntâlnesc cu un vecin care mă-ntreabă dacă fiu-meu ăl mare a plecat la ţară, că avusese un rucsac şi bagaje la el. În sfârşit, seara, ajunge el acasă, îl iau la întrebări şi-mi spune că vrusese să fugă de-acasă cu nişte băieţi. Ne ducem noi pe urmă să luăm bagajele. Mă bagă prin nişte boscheţi, de mă umplu de ciulini, şi începe să-mi dea nişte plase. Ajungem noi acasă: «Ia, mă, zestrea lui fi-tu, l-adusei din concentrare», îi spun maică-sii. Avea în sacoşe pachete de unt, salam, ghete, cuţite, un colac de salvare… «Mă, da' unde voiai să ajungi? Ce făceai cu ele?». Avea vreo 11-12 ani atunci. «Păi vrusei să trec Dunărea, să ajung în Austria». Ne-a lăsat cu gura căscată. Nu-i plăcea lui cartea, dar l-a învăţat viaţa multe. Şi îi plăceau meseriile. Se ducea la concursuri pe ţară la construcţii“, povesteşte Tudor cu mândrie. „Gabi, cel mic, a fost mai cuminte. Nu făcea aşa multe prostii. Îl şi proteja cel mare, avea grijă de el“, adaugă mama.
Acum, încă locuiesc toţi sub acelaşi acoperiş. Părinţii au devenit bunici, iar copiii, la rândul lor, părinţi. Nu şi-au întors spatele când le-a fost greu şi, deşi necazurile vin unul după altul, mai găsesc puterea să zâmbească şi să facă haz de necaz.
