În ’86, când s-au cunoscut, el lucra la Mina Anina, în „economia naţională“ (după ce absolvise Şcoala Militară în Sibiu), ea făcea stagiatura la Calafat. După doi ani au hotărât: în aprilie 1988 s-au cununat. Abia în ’89 au reuşit să vină amândoi în Craiova. Numai că, la sfârşitul anului, la evenimentele din decembrie, Costinel a fost împuşcat…
O scară de bloc, undeva lângă o biserică ascunsă cuminte într-un cartier din Craiova. O rampă de câţiva metri conduce spre intrarea cu interfon. 01. Uşa se deschide imediat. Câţiva paşi, altă uşă. O femeie înaltă, blondă, apare în cadru. Casa a fost adaptată, camerele au căpătat deschidere, holurile amploare, uşile au dispărut. În sufragerie, pereţii sunt aproape acoperiţi de goblenurile lucrate cu migală, zile în şir, săptămâni, luni: scene din poveşti, ducese, vânători, portrete, peisaje. „Eu le-am făcut pe toate. Acum nu mai lucrez. Îmi ajung. Mai am câteva începute, dar… am obosit. Mă dor şi ochii“, spune Maricica Mirea. Anul acesta s-au împlinit 20 de ani de la momentul în care şi-au unit destinele, la bine şi la greu. „Era un băiat înalt, drăguţ, cu maniere. Poate şi pentru că primise o educaţie de militar. Era altfel, avea un mod anume de a se comporta“, povesteşte femeia. „Ne-am întâlnit aproape doi ani. El era la Anina, că trebuia să lucreze în economia naţională, eu la Calafat. Era mai uşor să merg eu la el şi aşa am şi făcut. În aprilie 1988 ne-am căsătorit. În toamnă, eu am terminat stagiatura şi am primit repartiţie la un spital din Vaslui“. spune Maricica. Alte drumuri, alte sute de kilometri distanţă între ei. Dar relaţia nu s-a şubrezit.
Ajunul nefericit
Abia în primăvară au reuşit să vină amândoi la Craiova: Maricica a primit transferul, iar Costinel şi-a încheiat perioada de lucru la mină şi a fost repartizat la Unitatea nr. 1047. Au trecut câteva luni. Pentru prima dată, erau împreună şi altfel decât pe hârtii: locuiau amândoi, se vedeau zilnic, vorbeau, ieşeau. La sfârşitul anului, Costinel a intrat în concediu. Apoi, lucrurile au început să se agite. Era 19 decembrie. A fost declarată stare de urgenţă, iar bărbatul, rechemat la unitate. „În Ajun, eram plecată din oraş. Mă dusesem să tai porcul. Am primit un telefon că soţului meu i s-a întâmplat ceva. Am venit în Craiova cu primul tren. Era în spital, la Terapie Intensivă, în comă. Un glonţ îi intrase prin partea stângă a gâtului, secţionându-i măduva spinării“. Femeia vorbeşte rar şi ochii i se umezesc, amintindu-şi coşmarul prin care au trecut. Starea lui Costinel se înrăutăţea. Pe 27 a fost trimis la Spitalul Militar din Bucureşti. Lumea era în alertă în zilele acelea. „S-a intervenit rapid şi… am avut noroc“, adaugă femeia. Costinel a învins moartea.
Viaţa merge mai departe
Nici o clipă nu i-a trecut prin cap femeii cu care se căsătorise de mai puţin de doi ani să plece. Luni întregi în spital, în Italia, ani de recuperare, de terapie. Au rămas unul lângă celălalt. „Nu l-am lăsat nici o clipă singur. În tot acest timp, soţul meu n-a crezut nici un moment că nu-i va fi mai bine. Chiar dacă, între timp, a citit, s-a documentat, a refuzat să creadă că nu se poate face nimic. Ştiinţa va avansa. Într-o zi se va putea crea un dispozitiv, un aparat care să-l pună din nou pe picioare. Oricum, este un om foarte activ. Nu stă acasă deloc. Şi-a modificat maşina, chiar atunci, în ’90, şi conduce. Când e cald se duce la înot. Se întâlneşte cu prietenii. Nu e zi să nu vină cineva în vizită, să nu primească un telefon sau să nu sune el pe cineva. Este şi preşedintele Asociaţiei Umanitare pentru Protejarea şi Sprijinirea Invalizilor, Răniţilor şi Urmaşilor celor căzuţi în timpul Revoluţiei din decembrie 1989 Dolj“.
Toleranţă şi înţelegere. „Ele sunt explicaţia pentru cei 20 de ani de căsnicie care au trecut. Şi gândul că mâine o să fie mai bine. Nu pot spune că a fost uşor, dar totul e să nu-ţi doreşti foarte mult“, conchide Maricica Mirea. „Cu noi, aşa a fost să fie…“.
