Există o tehnică psihoterapeutică în programarea neurolingvistică, numită „schimbarea istoriei personale“, în care se ia o resursă şi se duce înapoi în trecutul unei persoane. De obicei, se ia o abilitate pe care persoana nu a putut să o exprime atunci când era copil, dar pe care şi-a dezvoltat-o ca adult.
Oricum, avem aici o situaţie diferită de cea care s-ar putea rezolva schimbându-ne abilităţile, deoarece problema nu se referă atât de mult la resursele individuale necesare, ci la cele de care ar avea nevoie sistemul. Trebuie să vindecăm relaţiile, nu doar indivizii.
O imprimare nu este doar un element traumatic din istoria personală, este şi un crez sau o experienţă formatoare a identităţii. Este o reflectare a propriei identităţi.
Cuvântul „imprimare“ vine de la Konrad Lorenz, care a studiat raţele din prima zi când ieşeau din ou. El a descoperit că după eclozare, bobocii de raţă căutau o figură maternă. Atunci când ceva se mişca, răţuştele urmau acel lucru. După o zi sau două, ele îşi completau această „imprimare“ a mamei. După ce se termina perioada „imprimării“, ele o ignorau şi, de exemplu, ajungeau să urmeze pe oricine. Oamenii de ştiinţă chiar i-au imprimat uneia dintre răţuşte ataşamentul faţă de un balon. Trăgeau de acesta şi răţuşca se ţinea după el.
Când aceasta a crescut, nu se împerechea cu semenii ei, ci încerca să se împerecheze cu ce găsea în jur.
Acest lucru arată că, atunci când răţuşca a crescut, imprimarea referitoare la mamă s-a transformat într-una referitoare la un partener.
Aceasta se întâmplă şi cu fiinţele umane, într-o anumită măsură.
Dacă o fetiţă a fost abuzată fizic de tatăl ei, imprimarea, atunci când va creşte, va avea un anumit tipar: în loc să facă tot ceea ce vrea să facă sau ceea ce cunoaşte logic, ea se va implica în relaţii de tip agresiv, deoarece imprimarea este ca un arhetip pentru cum ar trebui să fie o relaţie cu un bărbat.
Dacă o fetiţă a fost abuzată de mama ei, atunci când va creşte îşi va abuza propriii copii şi se va urî pentru acest lucru, dar nu va şti de ce. Înseamnă că experienţele noastre nu numai că ne afectează sentimentele, ci vor crea modele pentru relaţiile viitoare.
Există anumite tranziţii în viaţă, când suntem provocaţi să ne asumăm acest rol. Fie că ne place sau nu, poate să fie singurul rol pe care îl avem. Cu modelul păşim în poziţia secundă, în pielea celorlalte persoane din jurul nostru.
Pentru a construi un model asupra lumii, noi construim, de asemenea, modele ale unor persoane semnificative.
Când construim un model, e posibil să ne asociem cu acesta, în special dacă a avut o influenţă asupra identităţii noastre.
Apoi, aceasta poate să devină o organizare foarte puternică în viaţa noastră. În copilărie, ne identificăm cu un rol din sistemul familial. Ce se întâmplă când devenim adulţi? Cine suntem şi ce aducem în viaţa noastră de adult? Aceleaşi modele din copilărie sau suntem în căutarea propriei identităţi?
Psihoterapeut Gina Chiriac, www.psihoterapieintegrativa.ro
