„Căsnicia este pururea vreme de jertfă. Căsătoria este sacră, iar dacă ai norocul să ai alături un om care să tragă cu tine în jugul vremii, nu ai cum să te pierzi. Copiii sunt fructul părinţilor, dar, prin definiţie, sunt opera mamelor – cea mai înaltă operă, de fapt, a acestora…“.
„Venim din alte lumi, cu alte crezuri, vămuiţi de alte vremuri“, continuă părintele, cu blândeţea anilor suri strânşi pe la tâmple. „Pe atunci, oamenii parcă erau altfel plămădiţi, cu dragoste pentru Dumnezeu, pentru familie, pentru copii… Eu m-am născut în ’50, pe lângă Filiaşi, în Bâlta – Veneţia Sudului, cum mi-a plăcut să-i zic mai târziu -, unde noroiul era mereu până la gleznă, iar când se năpustea Jiul peste noi, nu rămâneau vii nici câinii. Copilăria a fost grea, pentru că sărăcia era la ea acasă, iar timpurile aspre, de restrişte“, îşi aminteşte părintele, cu luciri de lacrimi în ochii blajini.
A fost unul dintre cei opt copii ai unei familii simple de ţărani olteni autentici, unul dintre cei opt ţânci care se băteau pe spinarea porcului, pentru opinci, şi, la urmă, căpătau tot pielea proastă de pe burtă, pe care noroiul uliţei nu o ierta mai mult de o lună, două. Părinţii, Nicolae şi Ioana, au fost blânzi – „pentru că nu poţi avea opt prunci dacă nu iubeşti copiii şi nu ai un cult pentru naşteri“, spune părintele Mihalache Tudorică -, deşi încercaţi aspru în viaţă: tatăl a făcut războiul şi la deal, şi la vale (Rusia şi Cehoslovacia), iar mama a fost o femeie care a trudit toată viaţa puţină, dată de la Cel de Sus. „Îmi aduc aminte că mama mea, Ioana, când creştea pe fratele meu cel mic, se ruga în faţa icoanei şi la lumina lămpii: «Doamne, ajută-mă să-l mai cresc pe-sta, dă-mi un an să mă satur de somn şi poţi să mă iei». Atât de mult şi-a iubit copiii – dincolo de ei, nimic nu mai conta“, povesteşte părintele. Vorbeşte cu evalvie, vocea îi tremură. Şi nu pentru că ar sta acum printre icoane. Femeia care i-a dat viaţă ocupă un loc sacru în inima lui. Şi viu. „Mă ducea de mic la biserică, ea a fost cea care mi-a îndreptat paşii către cele sfinte. Iar din clipa în care m-am preoţit, mama nu mi-a mai spus pe nume, ci «Săru’ mâna, părinte». Nu a fost realizare mai mare pentru ea decât aceasta, preoţia mea… A închis ochii de tânără, la 59 de ani. Dar, de atunci, din ’83, eu o pomenesc tot la cei vii. Pentru că mama mea va muri odată cu mine. Pentru mine, a fost o sfântă. După ce s-a dus, am pus-o în ramă şi am ridicat-o pe perete icoană, lângă Maica Domnului“, spune, abia auzit, părintele Mihalache, cu nesfârşită emoţie şi respect faţă de cea mai sfântă femeie între femei.
„La nunta noastră a venit Iisus“
Anii au trecut, copilul care asculta smerit Prohodul din curtea casei a crescut. Pe Elisabeta – Vetuţa, cum îi ziceau neamurile şi apoi colegii – a cunoscut-o la şcoală, căci drumul copilei trecea prin faţa porţii familiei Tudorică. S-au plăcut de timpuriu, de la vârsta de 15 ani. Dar a fost o prietenie frumoasă şi curată, aşa cum nu se mai întâlneşte astăzi în rândurile adolescenţilor, spun, ca pe-o mustrare, părintele şi preoteasa. Cartea era de căpătâi – aşa era pe vremea aceea, iar copiii au ştiut să-şi facă din ea un destin. Băiatul a terminat gimnaziul la Bâlta, după care a urmat Seminarul de Teologie de la Mofleni. În vremea asta, Vetuţa a mers la Liceul Teoretic din Filiaşi. Şi, până să urmeze cursurile superioare – el, Facultatea de Teologie, în Bucureşti, iar ea, postliceala de comerţ, secţia contabilitate, în Craiova – s-au căsătorit. „25 octombrie 1971 a fost zi mare pentru noi, cu o dublă cununie: ne-am unit destinele şi noi, dar şi fratele lui Mihalache cu soţia lui“, preia firul poveştii Elisabeta. „Cred că la nunta noastră“, intervine părintele, cu blândeţe, „a venit şi Iisus Hristos. Şi când s-au dat darurile, s-a ridicat Iisus şi a zis: «Eu n-am venit din cer să vă ofer bani, pentru că banii n-au memorie şi nici pereţi care cad. Eu vă dau altceva: vă dau o zi, ziua de astăzi, o cununie care nu se numără nici pe pământ şi nici în cer. Mâine veţi avea câte zile aţi avut ieri. Vă mai dau darul copiilor, ca să nu vă pierdeţi singuri prin vreme şi să nu se atingă de voi, la bătrâneţe, singurătatea. Vă mai dau crucea, să o purtaţi frumos pe umeri prin lume şi vă promit că nu o să fie atât de grea să vă strivească…» De aceea cununia e cea mai frumoasă zi a omului pe pământ. Se zice că atunci când mori, te întorci în copilărie. Şi mori în ziua nunţii, ginere şi mireasă…“.
„Răsplata“ unui sistem certat cu biserica
După căsătorie, părintele Mihalache a fost hirotonit şi numit paroh la Mihăiţa. Acolo, pe 25 decembrie 1971, chiar în ziua de Crăciun, a fost luat de mână şi prezentat chiar de duhovnicul său, marele profesor teolog Constantin Galeriu. Şi la Mihăiţa, cu preoteasa sa, părintele Mihalache Tudorică a petrecut primii trei ani de preoţie, care, din nefericire, au fost plini de neajunsuri. „Casa parohială era ocupată abuziv de primărie, iar noi dormeam, mâncam şi ne spălam în aceeaşi cameră. Am mers la primar, încercând să-l înduplec, dar m-a dat afară, zicându-mi să nu mai calc în primăria lui în reverendă“, îşi aminteşte părintele, în timp ce ochii odinioară blânzi scapără de astă dată. „În cele din urmă, am plecat la Bucureşti, la Paul Everac, pe atunci directorul revistei Urzica, să dau în vileag toate nedreptăţile. Domnia sa mi-a spus să scriu totul. Şi asta am făcut. În ’74, apărea declaraţia mea în revistă: «Socotesc că, acum, ce se întâmplă cu preoţii în România nu se întâmplă nici cu negrii din Rhodesia de Sud»“, continuă. Au urmat, cum era de aşteptat, trei zile de arest, un dosar gros şi mutarea disciplinară la Scaieşti.
Darul de a fi părinţi
Şi totuşi, Mihăiţa a fost şi locul unde s-a zămislit primul „fruct“ al soţilor Tudorică. Aici, Vetuţa „a lăstărit-o“ pe Dana – cum îi place părintelui să spună, „cum răsare lăstarul într-o pădure tânără“. Mai târziu, familia s-a întregit cu Mihaela şi Octavian. Elisabeta a devenit mamă, la rândul ei, iar părintele Mihalache a venerat-o pentru asta, aşa cum a făcut cu propria lui mamă.
„Mamele sunt cele mai frumoase poveşti de care copiii au parte în lume“, spune părintele, în timp ce îşi strânge cu dragoste neţărmurită soţia de mână. „Sunt cele mai înalte academii ale lumii, instituţii fundamentale ale ei, întrucât ce îţi dă mama în primii 12 ani de viaţă nu îţi dă nici o şcoală din lume. Văzând ce se întâmplă astăzi, dacă am fi conştienţi, am umple lumea de lacrimi. Vai de copiii părăsiţi, abandonaţi în spitale, cămine, pe străzi, care nu au avut şansa ca atunci când au fost mici şi bolnavi să plângă ochii mamelor asupra lor, cum plânge ploaia după lungă secetă!“, descrie părintele Mihalache o lume care, de ani buni încoace, şi-a pierdut credinţa şi rostul.
Fără credinţă şi fără rost a fost şi sistemul care a prigonit familia Tudorică în anii ’70-’80. Părintele începuse să scrie, dar zece ani a stat închis în editură primul volum, până să vadă lumina tiparului. S-a întâmplat în 1986. „Abia în ’90, după revoluţie, Mitropolitul Nestor a reuşit să mă salveze. A venit, m-a luat de mână şi m-a dus la Craiova, numindu-mă lector la Facultatea de Litere“, continuă povestea părintele Mihalache.
Pentru că i s-au impus însă condiţii greu de acceptat, preotul a refuzat această poziţie, preferând să ia o catedră mai modestă, la Seminarul de Teologie. A venit la Craiova, unde, în 1995, a preluat parohia Bisericii „Sf. Nicolae“ – Ungureni. Încurajat de soţie, de copii, părintele a continuat să scrie. În 1996, a primit premiul pentru literatură al Ministerului Culturii. Acela a fost anul în care a renunţat şi la catedră, dedicându-se familiei, parohiei şi scrisului.
„Ne-am zidit bine unul pe celălalt…“
Doi credincioşi se mută de la o icoană la alta, se închină la ele, le sărută. „Săru’ mâna, părinte, săru’ mâna, preoteasă“, zic şi trec mai departe. Lângă icoana Maicii Domnului, părintele Mihalache strânge cu dragoste mâna soţiei sale. Zâmbeşte, se uită adânc în ochii ei şi zice: „Nu aş fi reuşit nimic în viaţa asta fără soţia mea. Ea mi-a fost sprijin, m-a înţeles, mi-a lăsat o parte din zile pentru somn, pentru că nopţile erau ale scriiturii, a crescut copiii, arătându-le ce este drept şi înţelept în viaţă: să calce mereu pe pământ şi să intre prin bisericile pe lângă care trec întotdeauna cu un pahar plin cu apă, să urce cu el sus, pe catapeteasmă, acolo unde Iisus Hristos stă de 2.000 de ani răstignit“.
Copiii sunt astăzi mari. Dana a devenit asistentă, Mihaela, juristă, iar Octavian a călcat pe urmele tatălui său şi a absolvit teologia. Cu părul nins de ani, cu amintirile – mai bune sau mai rele – încuiate adânc în cuferele sufletului, părintele Mihalache şi preoteasa lui, Elisabeta, trăiesc şi astăzi o poveste frumoasă, împletită din dragoste, din respect, din smerenie în faţa Domnului:
„Eu cu preoteasa mea, Elisabeta, ne-am zidit bine unul pe celălalt, cum tot foarte bine ne-am lăsat zidiţi de părinţii noştri în peretele vremii şi cum tot aşa am fost zidiţi întruna de Dumnezeu din cer, pe care rar Îl mai aflăm astăzi, fie la o răscruce în drumuri, fie sub streaşina casei noastre, lăsându-L să doarmă, la uşă, afară. «Numai pe tine te am, bietul meu suflet», zice Blaga, în «Poemele luminii». Aşa şi noi doi, eu şi Elisabeta, ne-am avut şi ne avem unul pe altul şi ne-am împodobit existenţa cu trei copii care sperăm să aibă răbdare cu noi şi să ne vindece, din când în când, chiar de bătrâneţe… Aş vrea să mor înaintea ei. Altfel, n-aş putea suporta“.
De la Bâlta la Salzburg
Părintele prof. Mihalache Tudorică a publicat până acum 16 cărţi de proză şi poezie, încă două fiind gata de tipar pentru această toamnă. Două dintre volumele sale – „Melancolia îngerului“ şi „Gavvata“ – au fost lansate la Catedrala catolică din Salzburg, în 2006. Înainte de ’90 a fost colaborator la ziarul Înainte, a continuat la Cuvântul Libertăţii, semnând rubrica Fulguiri, precum şi materiale de cultură şi istoria religiilor. Este membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România şi al Uniunii Scriitorilor din România.
