Croitorii şi cojocarii, organizaţi în bresle, cu prăvăliile lor, erau poate printre cei mai apreciaţi meşteşugari, căci în portul vechi al omului de rând, ca şi al boierului, căciula, işlicul, cojocul sau haina îmblănită erau „în deosebită cinste“.
Documentele Direcţiei Arhivelor Statului despre meşterii de odinioară din zona Craiovei, adunate sub titlul „Meşteşugari şi negustori din trecutul Craiovei“, amintesc de rufetul (breasla) croitorilor, care era organizat încă din a doua jumătatea a veacului al XVIII-lea, fiind condus de un terzi-başă (staroste). „Sub Alexandru Ipsilanti se înfiinţează bresle noi sau se reorganizează din cele vechi, între care şi breslele croitorilor şi cojocarilor din Craiova“.
Aşa se face că în veacul al XVIII-lea erau în Craiova o seamă de croitori înstăriţi, care aveau case mari, prăvălii cu mărfuri frumos aranjate, vii, livezi. „La 26 octombrie 1765, Nedelcu croitorul vinde o vie lui Ion băcanul, pe moşia Preajba, lângă oraş“, se menţionează în documentele vremii. Erau oameni cu stare, cunoscuţi şi apreciaţi de locuitorii urbei, căci rufetul lor a ajutat de multe ori comunitatea, a înlesnit ridicarea Bisericii Mântuleasa în 1792, care va deveni locaşul de cult al breslei lor. „În anul 1792 se bucurau de vază deosebită între neguţători Ion terzibaşa, Matei Guran terzi-başa şi Mihai terzi-başa; aceştia au dat ajutor la ridicarea din cărămidă a Bisericii Mântuleasa. Un alt croitor deosebit de cunoscut la sfârşitul veacului al XVIII-lea era Gheorghe. El avea judecată în anul 1792 cu popa Stavâr de la Işalniţa, pentru o vie din Dealul Vulcăneştilor. În 1795 semnează martor în zapisul prin care Hiera cojocarul cumpără o livadă… Catagrafia din 1831 ne arată că atunci erau în Craiova 68 de croitori“, precizează documentele.
Cojocarii Craiovei
Breasla cojocarilor datează tot de pe vremea lui Alexandru Ipsilanti. Asemenea croitorilor, erau meşteri apreciaţi şi respectaţi. Poveştile lor stau astăzi mărturie în cărţile de istorie. „La sfârşitul veacului al XVIII-lea şi începutul veacului al XIX-lea se ridică între cojocarii craioveni Hiera Stănescu. El era fiul lui Ion Stănescu şi frate cu Şerban vătaful. În decurs de aproximativ 15 ani, Hiera cojocarul reuşeşte să strângă o mare avere. Începe prin închirierea unei prăvălii în Uliţa Mare a târgului Craiovei în 1792 şi apoi cumpără pe rând locuri atrăgătoare în Lunca Jiului, livezi pe Moşia Domnească a oraşului şi prăvălii. Hiera dă şi bani cu dobândă. La 30 iulie 1805 el era mort. Lasă pe urma lui bunuri în valoare de 16.200 de talere, între care patru prăvălii preţuite la suma de 7.000 de talere, case preţuite la 5.000 de talere, o vie, 50 de stânjeni moşie, şapte suflete de ţigani şi altele. Întrucât nu avea copii, Hiera cojocarul se înţelege cu soţia sa Ivana să ridice de zid din temelie Biserica «Sf. Ioan» din mahalaua Popa Anghel-Chiţărănoaia, pe care o arseseră cârjaliii. Vechea biserică fusese de lemn. A început zidirea în 1804, dar Hiera a murit înainte de a o isprăvi. A continuat lucrul şi a săvârşit-o fratele său Şerban logofătul, şi el tot neguţător prăvăliaş în Craiova. Acesta a fost ajutat, cum se vede din pisanie, de isnaful (breasla) cojocarilor, cojocarii devenind ctitorii acestei biserici. Epitropii ei erau dintre cojocarii de vază ai oraşului. Isnaful îşi avea aici biserica şi hramul, biserica numindu-se azi Sf. Ioan Hera, după numele lui Hiera cojocarul“.
Numărul lor nu îl depăşea pe cel al croitorilor. „Din catagrafia întocmită în anul 1831, erau în Craiova patruzeci şi patru de cojocari subţiri: Stavarache Iacov, fruntaş între negustorii oraşului, om avut şi cu vază, Iovancea Pană, Ioniţă Roşca, Vasile Pencioiu, Dumitru Ghivici, Ionuţă Matei Guran“ şi mulţi alţii.
Hainele minunate ce ieşeau din mâinile lor, dar şi ctitoriile pe care le-au făcut stau şi astăzi mărturie a generozităţii şi meşteşugului unora dintre cei mai iscusiţi oameni ai urbei de altădată.
