21.7 C
Craiova
joi, 28 martie, 2024

Destin tragic

Întâi, a plecat tatăl. Apoi, mama a pierit într-un accident de maşină. Băiatul a rămas doar cu bunica lui, care, în acelaşi accident, şi-a pierdut şi celălalt copil. Avusese doi. Zilele acestea mai pot sta cu chirie, de mâine, însă…

 

Un morman de fiare, schimonosite şi presate. Imaginea alb-negru e sinistră. Caroseria sfâşiată, scaunele zdrobite, geamurile făcute ţăndări. Atât a mai rămas din maşină. Cei doi copii, Laura şi Marius, n-au avut nici o şansă. Maria Spanoudis îşi şterge lacrimile şi acoperă hârtiile cu două tablouri. „Am vrut să le pun rame mari, cât ei de mari…“. O femeie blondă, frumoasă, zâmbeşte fericită aparatului de fotografiat. În celălalt tablou, un bărbat brunet priveşte serios, pătrunzător. „Aşa erau. Frumoşi şi harnici. Când au murit, Laura îl ducea pe fratele său să dea un concurs pentru o orchestră din Atena. Nu era nici unul indiferent, se implicau, munceau. Laura făcea orice din nimic. Iar Ianis, copilul, era viaţa ei. Nimic altceva nu conta“, povesteşte Maria, aşezându-se pe un scaun din bucătărie şi căutând printre amintiri.

 

Greul din Fecioară

 

Tigrul mare, din pluş, se odihneşte pe spătarul fotoliului negru, din piele. Alături stau tastatura şi mouse-ul de la calculator. Pe masa din faţă e aşezată o tăviţă cu un pahar mare cu lapte şi o bucată de pâine, din care băieţelul de zece ani muşcă pofticios. Îl cheamă Ianis. Priveşte atent şi liniştit desenele animate de la televizor, ca un copil care
n-a pierdut nimic din copilăria sa. Bunica îl întreabă dacă s-a săturat. „Pentru el mai stau în picioare. Uneori simt că-mi pierd minţile, că mi se scurg puterile, nu mai ştiu în ce direcţie s-o iau. Nu ştiu ce zodie e asta. Am fost toţi trei Fecioară. Am tras greu în viaţă şi ei au sfârşit-o cel mai greu. Copiii mei…“, se vaietă uşor, cu lacrimile curgându-i pe obraji. Ianis îi strigă de dincolo de perete: „Mamaie!“. Maria îşi înghite vorbele şi-i răspunde hotărât: „Gata, Ianis, tac“. Şi tace. Trece cu palma peste faţa de masă, strângând nişte firimituri imaginare. E un soi de cod între ei, de vorbe şi gesturi, pe care amândoi îl înţeleg şi-l respectă. „El ar trebui să nu se agite deloc, că nu-i face bine. Când se necăjeşte, îl iau palpitaţiile. Aşa o să fie toată viaţa după operaţia aia pe care a făcut-o la Timişoara“.

 

Inimioara cea bolnavă

 

„Am numai Fb. Am şi un B, la Civică, deoarece… nu prea-mi place mie“, spune Ianis intrând în bucătărie şi întinzând carnetul de note. O secundă e aici. Peste câteva, în altă parte. Pare argint viu. Se plimbă cu pantera roz pe hol şi îi strâmbă ochii. „E ameţită. Da’ mai am şi un urs. El îmi place cel mai mult, dar aş vrea să fiu puternic ca tigrul…“. Faţa îi e numai un zâmbet. Se-ntoarce apoi pe călcâie şi dispare în sufragerie. „E un copil minunat. E cuminte şi învaţă excelent, chiar dacă a trecut numai prin nenorociri. De la operaţia pe cord, până la moartea mamei. Are o malformaţie congenitală. Pe la sfârşitul clasei a doua, eu l-am observat că vine obosit de la şcoală. Da’ stăteam cu gura pe el, să-şi facă temele, să înveţe. Apoi ieşeam la joacă amândoi. Am văzut eu că lui i se zbătea inima aşa, mai rău decât la alţi copii după ce alerga. Şi într-o zi, după lecţii, mi-a spus că i se face rău. Aşa a început. Acum se simte bine, dar face tratament şi nu trebuie să se supere vreodată“, povesteşte Maria prin câte a trecut cu nepoţelul.

 

Oameni care le întind mâna

 

Ianis intră din nou în bucătărie şi aduce tăviţa cu paharul gol. Bunica Maria se opreşte câteva secunde pentru a-l lăudă. Copilul se apleacă şi-i spune ceva la ureche, apoi se întoarce la desenele lui. „Vrea să ne jucăm după aceea amândoi“, rosteşte femeia. Apoi oftează: „Săptămâna asta trebuie să plecăm din casă. Aici am stat cu chirie. Eu nu am nici o pensie, nici un venit. Până acum, nici copilul nu a primit alocaţiile. Să mă duc să muncesc nu mai pot că n-am cu cine să-l las pe Ianis. Îmi vine să-mi iau câmpii. Nu ştiu cum să mai duc şi durerea copiilor, şi suferinţa corpului ăsta al meu, care nu-mi dă pace, să am grija casei, să veghez şi asupra celui mic… Locuinţă socială, primăria zice că n-are, iar bani de chirie nu mai există. Până acum ne-au ajutat prietenii şi colegii copiilor, dar gazda a zis că ne dă afară la sfârşit de săptămână. Nu ştiu încotro ne-om îndrepta, ce s-o alege de Ianis“, plânge femeia. Parcă nici disperare nu mai are. „Dacă n-ar fi el…“. Îşi lasă gândul neterminat, dar vocea spune restul.

Se-aude soneria. Situaţia disperată a lui Ianis şi a bunicii lui a ajuns, prin învăţătoarea copilului, la reprezentanţii World Vision. Între prietenii şi colaboratorii organizaţiei s-a găsit cineva dispus să-i găzduiască, până se va găsi o soluţie. „Noi avem o cameră liberă acasă. Veţi putea locui acolo, dacă doriţi“, îi spune doamna Mariei. Simplu. Alte cuvinte nu-şi au rostul. Până ce judecata care a început după accidentul fatal se va încheia în Grecia, Ianis şi bunica lui au un adăpost. „O să primim atunci o sumă din care vom putea trăi. În plus, copilul va avea asigurată o alocaţie până la finalizarea studiilor. Nu-mi aduce nici o bucurie să iau bani după oasele copiilor mei. Dar aşa
ne-a fost rânduit“…

ȘTIRI VIDEO GdS

ȘTIRI GdS

4 COMENTARII