10.6 C
Craiova
joi, 28 martie, 2024
Știri de ultima orăLocalDoljGogeomanii şi prefacerea pământului

Gogeomanii şi prefacerea pământului


La poalele muntelui, în satul vâlcean Slătioara, ultima familie de ceramişti îşi împarte vremea între glastrele şi oalele nesmălţuite pentru sarmale şi farfuriile glazurate cu renumitele modele de Horezu, ducând astfel mai departe meşteşugul moştenit din tată-n fiu.

 

E primăvară şi oamenii îşi văd liniştiţi de treburi, aşa cum fac de sute de ani, la adăpostul crestelor. Şoseaua şerpuieşte printre casele înşiruite ca mărgelele la gâtul unei domniţe de rang. Unele se înalţă cu trufie, tulburând arhitectura aşezărilor de munte, altele au rămas împietrite în structura cu pridvor şi coloane încrustate din lemn. La poarta familiei Gogeoman, dincoace de podul din ciment cu băncuţe verzi, într-un suport stau cocoţate farfuriile din ceramică şi burlanele pentru sobă. În grădina lungă, aşezată în vale, Maria răreşte cuiburile de căpşuni şi pliveşte buruienile care înăbuşă răsadurile. Se opreşte din treabă, reazemă săpiţa de gard şi porneşte vioaie către portiţa de la capătul rândului. „Să-l chem pe Spiridon, băiatul meu, că păzeşte focul. Facem cu rândul“, spune femeia.

Ai lui Gogeoman, cum îi numesc sătenii, sunt ultimii din Slătioara care mai meşteresc vase din lut şi ceramică. „Sunt două feluri de pământ, unul aparte, care nu permite glazură şi luciu, pe care îl luăm de pe dealuri şi din care facem oale pentru sarmale, burlane de sobă sau şemineuri, platouri, cuibare de porumbei, ţăsturi de pâine, glastre nesmălţuite. Anul trecut am luat premiul I la «Cocoşul de Hurez». „Şi mai e unul bun de smălţuit, pe care poţi picta diverse modele, ornamental îi zicem“, adaugă femeia.

 

Dedesubt – pământ, deasupra – oale

 

Prin fereastra micuţă, lumina dă buzna în camera-atelier, înghesuindu-se prin unghere. Blănile şi stinghiile poartă ulcelele şi obiectele din pământ, unele puse la uscat, altele aşteptând să fie decorate. Lângă uşă, Anton, bărbatul Mariei, arată cu mâna spre patul lipit de perete: „Când eram mic, eram nouă fraţi, tot în casa asta stăteam. Sub patul ăsta în care dormeam atunci, era troaca plină cu pământ rece, acoperit cu cergă de cânepă, să se dezgheţe mai repede. Deasupra noastră erau oalele la uscat. Tata, săracul, se trezea noaptea şi, până-n zori, juca pământul. Până ne deşteptam noi, termina treaba, aşa, la lumina lămpii“. Pe-atunci, oamenii locului trăiau din olărit. Gogeoman învăţase, la rândul său, cum să se joace cu pământul şi, tot aşa, obiceiul coboară în negura timpului, pierzându-şi urmele în aşezările de demult. Nu-i treabă lesne de făcut şi trebuie să ai pricepere, să cunoşti amestecurile, să afli straturile potrivite, că nu-i treabă de ţânci sau nepricepuţi. „Noi, de exemplu, căutăm pământ în adânc. Facem o groapă, uneori ajunge şi la patru metri, depinde cât e nevoie, că nu-l găseşti pe de-a rândul, şi-l scoatem apoi cu scara. Cel mai bine îl găseşti toamna, înainte să dea îngheţul peste el. Când facem vase, îl amestecăm cu nisip, vreo trei sferturi, că altfel se crapă la foc. Îl batem cu picioarele desculţe şi abia apoi îl trecem la roată, să-l prelucrăm“, povesteşte Anton cum e cu olăritul.

 

Chipul unui gogoloţ

 

Între timp, Spiridon rupe o bucată din mormanul cu amestec şi începe a-l bate. „E un gogoloţ. Sau bruş“, spune el, arătând la ghemotocul de pământ. Se aşază apoi la roată şi începe a învârti cu putere. Sub degetele sale, amestecul începe să capete formă. La un moment dat, întinde mâna şi ia ceva de pe raft. „E un pieptene, aşa-i zice, ca să finisăm“. Nu-i trebuie mult, în câteva minute cana e gata. „Acum trebuie să stea la uscat“, adaugă el. Abia după ce se zvântă, vine rândul Mariei să treacă la treabă: „Eu le decorez“. În faţa ei odihnesc câteva vase pline cu soluţii: „Sunt vopsele. De exemplu, una e din piper, boabe de pământ care se găsesc unde şi unde, le dau prin râşniţă de piatră şi din ele iese un lichid. În partea asta e humă, adusă de la Miercurea Ciuc. Iar aici am aramă“. Amestecate bine, vopselele se toarnă în coarnele de vacă ce aduc a pâlnie şi înlesnesc munca femeii. După ce se usucă, vasele iau drumul altei camere din spatele curţii. Un butoi imens sub care ard flăcările încinge oalele. „Prima ardere, pe biscuit, durează cam nouă ore. A doua ardere, pentru glazură, ţine cam zece ore, până atinge 900-1000 de grade“, descriu ceramiştii procedeul prefacerii pământului.

 

Se-ntorc vremurile

 

Înainte, pe când nu apăruseră nici castroanele, nici cănile din plastic, olarii erau centrul atenţiei. „La târguri, stăteau oalele ca varza, ca munţii erau. Veneau femeile, se desfăceau de bretele şi plecau cu străchinile în cap, că le trebuiau pentru pomeni. Şi mergeam mulţi, toţi din comună, cu căruţele. Eram 80-100 de ceramişti. Da’ nu ne întorceam cu nimic. Dădeam la schimb, pe cereale, pe porumb. În urmă cu trei, patru ani am fost şi în Dolj. Acum, dacă mă duc să fac schimb, mă-njură oamenii, că n-au nici ei, săracii“, îşi amintesc soţii Gogeoman de vremurile de altădată. Anton a fost angajat la Ceramica Horezu timp de 26 de ani. Astăzi, „merge în 60“ şi lucrează cu familia, acasă. „ Am rămas cam ultimii prin sat. Ălor tineri nu le-a plăcut, că e cam mizerabil. Dar dacă ţi-e drag ce faci, treci peste asta“, adaugă bărbatul. Însă olarii ceramişti din Slătioara nu-şi pierd nădejdea: „Ştiu un doctor la Viena care a luat oameni de aici să-i facă sobe cu stâlpi. În străinătate se vinde foarte bine ceramica noastră. Anul trecut am fost în Franţa, la Strasbourg, la o invitaţie a Institutului Cultural Român. Am dat tot ce luasem cu mine. În ţară, na, se vinde aşa… nici să te pricopseşti, da’ nici să mori de foame. Şi la câţiva ani o dată revine moda. E ca valurile lumea asta. Acum începe să se-ntoarcă la lut, la ceramică…“.

ȘTIRI VIDEO GdS

ȘTIRI GdS

1 COMENTARIU