Ca în fiecare mai, când înfloreşte bujorul românesc în rezervaţia naturală Poiana Pleniţa, oamenii locului se adună să scape de cele rele şi să le adune pe cele bune într-o petrecere cu taraf, bere şi voie bună. Ieri însă, roşul crud al bujorului a fost tulburat, pentru câteva ore, de culorile politichiei, candidaţii de lună iunie făcându-şi loc prin fumul grătarelor şi solidarizând la un mic cu alegătorii.
Săgeţile de pe indicatoare arată cinci kilometri până la Pleniţa. Drumul coteşte spre dreapta, printr-o buclă bruscă. În stânga îşi croieşte cale o uliţă de ţară, neasfaltată, pe care trece o căruţă. Pe o buturugă uscată, o bătrână rezemată într-un lemn priveşte pierdută la maşinile ce-i trec prin faţă. Trei kilometri, doi, unu şi, în sfârşit, intrăm în localitate. Pleniţa city, cum îi place primarului să glumească. E miezul zilei şi pe străzi aproape nici ţipenie de om. „Faceţi la dreapta, mamă, şi apoi la stânga. Vă ţineţi după maşinile ăştea multe, că toate se duc la pădure“, ne sfătuieşte o femeie la vreo cincizeci de ani, cu faţa arsă de soare. Pădure – rezervaţie naturală – arată, din nou, indicatoarele din marginea şoselei. Drumul începe să înghesuie maşinile care se strâng una-n alta, de-o parte şi de alta. Dolj, Mehedinţi, Bucureşti, unele au chiar şi numere de… Bulgaria. Lângă ele, oamenii întind păturile sau scaunele şi încing focul pentru grătare. E puţin trecut de miezul zilei şi deja îţi găseşti greu un loc la umbra copacilor, în marginea poieniţei.
„Nu alege mulţi bujori, îţi ajung câţiva!“, „Ocrotiţi natura, ne vom bucura de Bujor şi la anul!“, „La plecare, să lăsăm curat!“. Îndemnurile stau agăţate de copaci, de-a dreapta şi de-a stânga drumului, ca un ghid ecologic la purtător. Paeonia peregrina, pe latineşte, adică bujorul românesc, se întinde pe o suprafaţă de aproape 60 de hectare, dar creşte neuniform şi întâmplător ca buchete sau numai câte un fir pe o suprafaţă de 200-500 de hectare în restul pădurii.
Mai bine acum, că ai de toate
De prin anii ’70 încoace, locuitorii din Pleniţa vin la pădure, cu mic, cu mare, lăsând deoparte greul gospodăriei şi povara câmpului. S-au făcut 38 de ani, ieri, de când a devenit bujorul lor motiv de sărbătoare. Dar cel mai frumos, îşi amintesc, a început a fi în ultimii ani: „Ne bucurăm toţi, de la ăl mai mic la ăl mai mare“, spune Ion Giotoiu, de 80 de ani, întorcându-se apoi spre Eugen Mercea şi parcă invitându-l să-i întărească spusele: „Cum nu? Ne-aşteptăm acum copiii să vină să pună masa. Şi înainte era sărbătoare, dar parcă tot acum îi mai bine şi mai frumos“, adaugă acesta. Câţiva metri mai în faţă, familiile Zlotea şi Meca stau în jurul unei mese cu gustări de tot soiul: „Ca la olteni, sunt de toate pe masă. Prazul nu se făcu încă, dar avem usturoi şi ceapă verde, castraveţi, chiar şi ouă roşii“, râde Ion.
Maria a venit cu soţul de la Craiova, ca de fiecare dată în luna mai. „Ne place aici, de fapt mie îmi place şi la ţară, şi la oraş. Ce nu e bine la bujor, acum, e că nu sunt toalete. Şi nici coşuri de gunoi. La asta nu s-au mai gândit. Unde să arunce lumea gunoaiele?“, se-ntreabă femeia.
Pe o pătură, la umbră, familia Curcan tocmai a terminat de mâncat. Au venit mai devreme şi acum privesc la oamenii care se agită pe lângă ei şi ascultă cântecele lui Cristi Bănăţeanu. „Eram în armată când s-a organizat întâia dată sărbătoarea bujorului. Nu mai ştiu cum şi de ce, dar acum îmi place mai mult. Deşi înainte aveai bani şi n-aveai ce să iei, acum sunt de toate şi n-ai cu ce“, spune Ion, făcând haz de necaz.
În campanie, printre bujori
Când intri în poieniţă, o tiribombă se-nvârteşte în strigătele fericite ale copiilor. La câţiva metri depărtare, un tobogan de plastic îi ademeneşte pe cei mici. Măsuţe cu tot soiul de prostioare care umplu buzunarele „comercianţilor“ sunt aşezate din loc în loc. Vată pe băţ, turtă dulce, alviţă stau, ca odinioară, în bâlciurile de duminică, făcând cu ochiul copiilor. Printre ele, berea şi micii oferiţi, ca în fiecare an, de primărie pentru „persoanele defavorizate“, şi corturile sau maşinile partidelor politice aflate în campanie. De la Radu Berceanu sau Marian Jean Marinescu, la Horaţiu Buzatu, pe post de fotograf, sau Lia Olguţa Vasilescu şi colegul Claudiu Manda, sau chiar la prefectul judeţului, Silviu Dumitru, toţi şi-au arătat feţele şi au devenit prieteni de-o zi cu viitorii alegători din Pleniţa. „N-am vrut să se amestece politica şi sărbătoarea câmpenească a bujorului, că politica se face la timpul ei. Dar m-am înţeles cu ei până aseară, că azi-dimineaţă a fost altă mâncare de peşte“, explică primarul comunei, Puiu Calafeteanu.
Dar lumea îşi vede de distracţie: „Ei, apoi noi am venit c-aşa-i tradiţia. Mâncăm, bem, mai râdem şi noi, că destul am muncit o viaţă. Iar politicienii ăştia să fie sănătoşi. Ce treabă avem noi cu ei?“, rosteşte înţelept moş Gheorghe, întorcându-se cu faţa spre scena de unde răsună acordurile Ansamblului „Maria Tănase“.
