Sunt sânge din sângele ei, deşi nu-i zic mamă. Îi iubeşte ca pe lumina ochilor. Din puţinul ei îşi rupe de la gură să le dea lor. Pentru ei trăieşte, pentru ei zâmbeşte, pentru ei oftează şi lăcrimeză, de când au venit pe lume: pentru nepoţii ei, cărora ea le-a fost şi mamă, şi tată.
O cheamă Alice. O fetiţă slăbuţă şi măruntă, cu ochi întunecaţi şi şovăitori, ce se agaţă mai mereu de braţul fratelui mai mare, Neluş. Mai în vârstă cu doar doi ani, dar cu statura robustă şi cu o sclipire îndrăzneaţă în ochii umbriţi de sprâncene groase. Unul lângă altul sau despărţiţi, nepoţii Ioanei Oprea nu seamănă prea mult nici fizic, nici la caracter. Şi totuşi, un lucru îi uneşte definitiv, dincolo de gradul de rudenie: destinul nefericit.
Pare că s-au născut într-o zodie neprietenoasă. Sărăcia le-a fost de la început oaspete în casă. Nu era însă de ajuns. Încă de prunci, cei doi fraţi au rămas orfani de mamă. Şi pentru ca greutăţile să le strivească de tot umerii firavi, tatăl a căzut în patima băuturii. O singură fiinţă a mai rămas să-i ocotească, să le şteargă lacrimile: bunica.
„Dacă nu ar fi fost ea, poate că nu mai eram nici noi“, gândeşte cu voce tare Alice, aruncând priviri furişe către fratele ei, mai stăpân pe situaţie şi emoţii. „Nici nu ştiu de unde are atâta putere! La 60 de ani, noi ar trebui să avem grijă de ea. Cu toate astea, ea ne îmbracă, ea ne spală, ea ne ceartă şi tot ea ne ia în braţe. Mamaia noastră… O iubim mult, cât pe amândoi părinţii la un loc!“.
O pensie de 250 de lei
Ninsă de ani, cu chipul brăzdat înainte de vreme de urmele necazurilor care au trecut peste ea, Ioana îşi urmăreşte cu dragoste nemărginită copiii de suflet. Nu sunt ai ei. Dar dacă Dumnezeu a vrut să le ia mama, iar tatăl a apucat pe căi neînţelese, ce să mai facă?! Îi creşte ea, aşa cum şi-a crescut propriii copii. Nu are pământ, doar o căsuţă prăpădită, gârbovită şi ea de timp. O pensie de 250 de lei şi pomana pe care o primeşte la muncile cu ziua sunt singurele venituri cu care femeia reuşeşte să-şi ducă zilele şi să-i crească pe micuţi.
„Ne descurcăm greu, păcatele mele… Banii nu-mi ajung decât pentru mâncare şi să mai plătesc din dări. De când a murit mama ăstora mici, am rămas fără ajutor. Eu le dau să mănânce, eu le iau cele trebuincioase pentru şcoală. Dar, oricât de anevoie îmi e, nu aş renunţa la ei pentru nimic în lume! Mă rog în fiecare zi la Dumnezeu să-mi dea sănătate ca să-i fac mari. Într-o zi, când vor fi pe picioarele lor, probabil că vor avea şi ei grijă de bătrâneţile mele…“, oftează Ioana, netezind cu palma obrazul umed.
„Eu o să fiu profesor“
Stau toţi trei în curtea sărăcăcioasă. Orele s-au sfârşit, copiii s-au întors de la şcoală, bătrâna a terminat treburile prin casă. În bucătărioara strâmtă, o ciorbă şi o tocană de legume se încălzesc la foc molcom. E prânzul nepoţilor – la fel de simplu şi sărac cum le-a fost în toţi anii şi-n toate zilele. Doar masa de Paşte – îşi amintesc copiii – a fost ceva mai bogată. Noroc cu Primăria din Târgu Jiu, care le-a făcut cadou o plasă cu alimente! Dar s-au sfârşit şi acelea repede, la fel cum li se termină lor mereu bucuriile. Iar zeama lungă şi mâncarea cu ierburi au redevenit singura lor hrană. Aşezată pe-o piatră din curte, bunica se uită cu drag la copiii ei. Ce mari şi frumoşi s-au făcut! Şi ce copii buni sunt, harnici, cuminţi, ascultători, se mulţumesc, sărmani cu sărăcia, cu merindele puţine, cu hainele ponosite, luate de la second hand. De-ar putea să le ofere mai mult, ar închide ochii fericită. Dar ce să mai facă la vârsta ei? De acum înainte, numai Alice şi Neluş se mai pot ajuta singuri. Or avea noroc, şi-or face ei viaţa mai frumoasă…
„Când o să fiu mare, vreau să fiu doctoriţă!“, se aruncă Alice de gâtul bunicii, încercând parcă să-i mulţumească femeii pentru toţi anii de eforturi. Alături, Neluş se uită ţanţoş, abia stăpânindu-şi dorinţa de a fi şi el îmbrăţişat.
„Eu o să fiu profesor. De limba română! E cam greu, ce-i drept… Sunt ani mulţi până acolo… Şi e nevoie de bani pentru şcoală… Dar, dacă mă fac profesor, bunica va fi mândră de mine. Va fi şi ea fericită, după toţi anii ăştia în care se chinuieşte cu noi!“, şopteşte puştiul, ferindu-şi privirea. Cu ochii umezi, bunica îl trage şi pe el la pieptu-i, drăgăstos. Îşi mângâie zâmbind odoarele. Dacă o vrea Dumnezeu, o fi mai bine…
