A rămas, întâi, fără piciorul stâng. Apoi, i-a fost amputat şi dreptul. Ochii oamenilor de pe stradă îndreptaţi spre el îi fac rău, iar camera unui bloc dărăpănat este singura care-i linişteşte sufletul. Nu-şi doreşte decât să poată căpăta două proteze cu ajutorul cărora să meargă din nou.
La 20 de ani, nimic nu prevestea cursul tragic spre care avea să se îndrepte viaţa lui. Cândva, după ce a venit prematur pe lume, un medic o înştiinţase pe mama lui că sănătatea sa se va şubrezi într-o zi. Şi, într-o dimineaţă, a început să i se umfle un picior. Încet, încet, au apărut şi durerile. Mai întâi, uşoare, apoi insuportabile. „Îmi venea să urlu, să mă arunc pe geam. Nu mai ştiam cum să stau, ce să fac. De la genunchi în jos simţeam că întoarce cineva un cuţit încins în rană vie. La ecograf, mi-au găsit un cheag pe vena cavă inferioară. Diagnosticul a fost simplu: cangrenă. După ce m-au întors pe toate părţile, mi-au spus că trebuie tăiată jumătate din laba piciorului, altfel infecţia avea să plece spre inimă sau creier“, povesteşte Mihai Mitran despre începuturile nenorocirii pe care o trăieşte de 13 ani. Are ochii vii şi sprinteni şi, dacă pătura ce-l acoperă nu s-ar scurta brusc, nimic n-ar spune că bărbatul din pat nu are picioare. Dintr-un raft de bibliotecă, un tânăr cu trăsături ferme, frumoase, priveşte direct în ochii lui. E o poză făcută pe vremea când dăduse examen la Academia de Poliţie şi încă mergea.
„Am ales să trăiesc“
Au trecut săptămâni, luni. Totul părea că merge bine. Numai că, pe sub piele, printre nervi şi vase, infecţia muşca din ţesuturile sănătoase. La un an de la prima operaţie, a trebuit să se interneze şi să suporte o nouă intervenţie. De data aceasta, cuţitul a retezat din coapsă, dur şi rece. Când s-a trezit din anestezie, Mihai rămăsese fără piciorul stâng. Pe geamul din camera de spital, cerul se acoperise de nori. „Am crezut că se terminase“, îşi aminteşte Mihai privind în gol. Nici un muşchi nu i se mişcă pe faţă. „Slăbisem şi arătam ca un schelet. Şase luni mai târziu, a început să mă doară piciorul drept. În timp ce făceam tratament, mi-a apărut o băşică“. Se opreşte rememorând coşmarul de atunci: «Ne pare rău, că eşti băiat tânăr», mi-au spus doctorii. «Dumneata decizi. Dacă nu-ţi amputăm şi piciorul drept, infecţia te va omorî. Totul e o chestiune de timp». Am ales să trăiesc…“.
Inima, ca un furtun care n-are presiune
„Piciorul drept le-a dat mult de furcă, pentru că nu se mai vindeca“, povesteşte Mihai. Înlătură pătura ce-l acoperă şi trage de marginea pantalonilor de pijama. Cuţitele par să fi măcelărit carnea bărbatului, lăsând urme haotice în piele: „Rana se infecta şi au tot tăiat din el. La un moment dat, m-au trimis acasă, că nu mai aveau ce să-mi facă. O infirmieră venea să mă panseze cu regularitate. După două luni, medicii o întrebau dacă mai sunt în viaţă“. Zâmbeşte, mândru că nu s-a dat bătut. „Dacă aveam bani şi puteam să mă duc la Târgu Mureş, la Bucureşti, probabil n-aş fi ajuns aici. Dar la mine s-au şi adunat. Că problemele astea de circulaţie i-au dat bătăi de cap şi inimii. Vasele mele sunt ca un furtun care n-are presiune. Am avut probleme şi cu plămânii, şi cu ficatul. Dacă le pun cap la cap, am stat peste doi ani prin spitale“.
Dimineţi fără parizer cu muştar
Tromboscop, Detralex, Hepatrombin, Vessel Due sunt câteva dintre medicamentele pe care Mihai Mitran trebuie să le ia cu regularitate pentru ca organismului lui, şi aşa fragil, să i se poată asigura funcţionalitatea. Fiecare, cu rolul său. În plus, cel puţin o dată pe lună ar trebui să facă un set de analize, în funcţie de care dozajul medicamentelor să se schimbe. „Eu primesc o pensie de 200 de lei. Numai Vessel Due costa, la un moment dat, 500 de lei. Le-am făcut pe toate când eram în spital, apoi am renunţat la unele. Pentru că n-am bani. Trebuie să fiu atent şi la alimentaţie. N-am mai mâncat de trei, patru luni o bucată de carne prăjită. Şi două felii de salam îmi fac rău. Dimineaţa îmi plăcea să mănânc parizer cu muştar. Acum nici nu mai ştiu ce gust are…“, povesteşte Mihai.
Mi-ar prinde bine să găsesc ceva de lucru
Într-una dintre locuinţele sociale pe care le oferă primăria, Mihai stă cu mama sa, Maria, ajunsă aproape de 70 de ani. Câţiva prieteni sau vecini de imobil, ca şi Ion Lazăr, îl ajută din când în când cu ce pot, căci nici noi nu trăim decent“. De când nu mai poate merge, nu mai iese din casă: „La 19 ani, terminasem şi şcoala, şi armata şi eram şi la serviciu. Eram al doilea din clasă la matematică. Acum, trec foştii mei colegi pe lângă mine, sunt însuraţi, au copii… Ce-or zice? Mă enervează să ştiu că mă compătimeşte lumea. Şi dacă văd pe cineva că se uită spre mine, mă simt aiurea. E ceva ce nu pot controla. După ce am rămas aşa, mi-a fost rău, am vrut să mă sinucid. Dar apoi m-am autosugestionat şi am trecut peste asta. O proteză poţi s-o iei de undeva, dar creierul, când n-o mai fi bun, la revedere!“, vorbeşte hotărât Mihai. Acum, îşi mai doreşte două lucruri: „Eu am fost învăţat să muncesc, să alerg. Mi-ar prinde bine să găsesc ceva de lucru la domiciliu. Să fac ceva. În primul rând, pentru că aş face rost de nişte bănuţi şi apoi pentru că ar trece timpul mai uşor, căci uneori îmi vine să urc pe pereţi. Şi al doilea lucru pe care mi-l doresc din suflet este o pereche de proteze. E rău că eşti nevoit să le porţi, dar când te gândeşti că nici la ele nu poţi ajunge…“.
Protezele prea scumpe pentru Mihai
Visul lui Mihai este o pereche de proteze, cu care să poată ieşi în lume: „Am depus o cerere, dar preţul lor este de 14.336 de lei, iar noi trebuie să suportăm 20%. Eu nu-mi permit să merg să-mi fac analizele, abia cumpăr o parte din tratament. De unde să pun bani deoparte pentru proteze bilaterale?“, se întreabă Mihai. Dacă îi puteţi oferi de lucru, pe Mihai îl găsiţi la numărul 0741/750.352, iar dacă puteţi contribui la visul lui de a păşi din nou, chiar şi cu proteze, orice sumă este binevenită în contul RO07BPOS17606627019RON01, deschis la Banca Post, în lei.
