24.5 C
Craiova
vineri, 29 martie, 2024
Știri de ultima orăLocalMatematica, în lumina bucătăriei

Matematica, în lumina bucătăriei

N-are prieteni tunşi „emo“ care să vină să-l ia de la şcoală cu A6 sau cu un Leon tunat. În loc de Pentium sau laptop, a învăţat cum să taie crengile pomilor şi cum să lege lăstarii de vie. În fiecare vară, când puştii de oraş aruncă banii părinţilor în discotecile de pe litoral şi fac valuri cu scooter-ul, Mădălin se scaldă în lacul de la marginea satului, visând că, într-o zi, marea va fi şi a lui.

 

De când a intrat la liceu, locuieşte într-o cameră închiriată la marginea Craiovei, împreună cu alţi trei băieţi. La 15 ani, aproape a învăţat să-şi gătească singur. Seara, când vine de la şcoală, rămâne în bucătărie să mai lucreze la matematică. „Dacă învăţ bine, am şanse să intru la Academia de Poliţie. Şi aşa pot să-i fac pe părinţii mei fericiţi, doar pentru mine muncesc, nu?“.

Singur, cu străinii

În camera lungă, sunetele se întrec să ajungă la urechile locatarilor. Pe paturile acoperite de cuverturi colorate, patru băieţi cochetează, fiecare în felul lui, cu orele serii. Unul priveşte în gol imaginile care se derulează fără noimă într-un film fără nume. Altul a pierdut şirul minutelor de când netezeşte, fluierând distrat şi aproape răbdător, mâneca unei cămăşi. Cel de-al treilea îşi face de lucru cu butonul de la volumul boxelor spânzurate haotic pe peretele de miazănoapte. La masa din dreptul ferestrei, Mădălin stă aplecat peste un caiet cu cifre pictate într-un dans algebric. „Nu e bine deloc“, şopteşte nemulţumit, încruntându-se şi schimonosindu-şi trăsăturile feţei. Îşi ridică alene ochii mari, de un verde albăstrui şi umbriţi de gene lungi şi dese. „E mai greu, dar nu mă las. Trebuie să ţin pasul“, zâmbeşte apoi cu toată faţa. Are aproape 15 ani. De când a intrat la liceu, stă cu chirie, într-o cameră din cartierul Romaneşti, cu trei băieţi mai mari. „La cămin nu e bine. N-au sală de învăţat. Sunt nebuni şi copiii. Tata a stat şi el la gazdă, când a făcut şcoala, şi ştia că e mai bine şi n-a vrut să mă dea la cămin“, spune puştiul de liceu.

„Fără sacrificiu, n-am nici o şansă“

I-a fost greu să se adapteze. Îi era dor de fraţi, de privirea mamei, de o vorbă cu tatăl. Îi lipseau prietenii, hârjonitul şi glumele, scăldatul din zilele de vară. Nici cu banii nu stătea prea bine. Ca să ajungă acasă trebuia să plătească 70.000 de lei dus şi încă atât pentru întors. De unde să-i scoată? În familia lui, doar tatăl are salariu. Mama vede de copii, de gospodărie, de hectarele întinse pe lângă casă. I-a fost greu şi la şcoală. A devenit cel mai bun din clasă şi acum poartă uniformă cu emblema Colegiului „Elena Cuza“. Dar diferenţa a simţit-o din plin: „În primele săptămâni, profesorii nu ne tratau ca pe ceilalţi copii, cei din oraş. În primele zile, nici măcar nu se uitau la noi. Apoi, lucrurile au început să se îndrepte. Cei de aici erau mai buni decât noi. M-am speriat pentru că aici se învaţă mult mai mult decât la ţară. Dar tot timpul pe care-l am studiez. Nu vreau să rămân în urmă. Unii dintre colegii mei din Craiova fac şi acum meditaţii la matematică şi tot nu ajung ca mine“, spune băiatul cu mândrie. Nu i-a trebuit mult să înţeleagă cum merg lucrurile. Obişnuit cu greul, ştie prea bine că nu poate primi nimic fără muncă: „Fără sacrificiu, n-am nici o şansă. Am conştientizat asta. Când eram acasă, mă duceam cu tata la muncă, la câmp. Nu ne spunea nimeni unde să punem mâna nici mie, nici fraţilor mei, dar fiecare făcea ce trebuia. Copiii de la oraş sunt mai superficiali. Din prea mult confort. Un copil de la ţară ştie ce să facă, ştie ce vrea. Unul de la oraş este ţinut în palme de părinţi şi … lui îi e prea bine. Mulţi dintre colegii mei sunt cu capul în nori“.

Calculatorul şi marea

La „Cuza“ n-a ajuns întâmplător. Ştia că liceul înghite bani. Nu avea cazare, nu avea rude la care să stea. Doar veniturile tatălui, pe care se baza o familie întreagă. „Părinţilor mei le e drag că am reuşit. Şi au promis că mă susţin. Sunt mândri de mine. Şi, oricum, nu am hotărât de unul singur. Am stat eu cu tata într-o seară şi am vorbit aşa…. ca de la om la om. Unde să mă duc? Am sucit-o pe toate părţile şi, până la urmă, ne-am gândit că ar fi bine să merg la Academia de Poliţie. De-asta am şi dat la un liceu bun“. Orele pe care înainte le petrecea pe terenul de fotbal, cu echipa şcolii, au fost umplute cu informatică. „Mi-ar prinde atât de bine un calculator! Dar nu am bani pentru el! A încercat tata să se înscrie în programul Euro 200, dar n-am reuşit să obţinem nimic. Îmi place informatica din ce în ce mai mult. Dacă aş avea unde să exersez, mi-ar deveni la fel de dragă ca matematica!“, zâmbeşte Mădălin, cu un regret în colţul gurii. Computerul îi apare la fel de îndepărtat ca şi marea. Dar nu e trist. Simte că, într-un fel, cineva, acolo sus, îl iubeşte. „În curând, pentru că am note bune, o să intru într-un program World Vision şi voi primi un milion de lei în fiecare lună, până o să termin liceul. O să le fie şi părinţilor mei mai uşor aşa. Că mai au doi copii de crescut acasă. Şi, poate, până termin liceul, o să am şi calculatorul meu. Şi am să văd şi marea…“

ȘTIRI VIDEO GdS

ȘTIRI GdS

27 COMENTARII