Purtau cu mândrie uniforma de şcolar, dar şi şapca, în vreme ce fetele îşi etalau gulerele imaculate, scrobite, brodate neasemuit, căci aşa era „scris“ să se întâmple. Erau învăţăceii de ieri.
Îi cunoaşteai după uniformă, dar şi după atitudinea pe care o afişau atunci când purtau asemenea ţinute. Erau tinerii învăţăcei de ieri, printre ei, marele actor şi incorigibilul boem de mai târziu Manu Nedeianu, A. de Herz, ajuns director al Teatrului Naţional, fraţii familiei Bobescu, „muzicieni din tată în fiu“, sau Jean Negulescu, olteanul care a cucerit Hollywoodul.
Amintirile lor din anii în care cu mândrie purtau uniforma vin să ne vorbească din paginile manuscrisului semnat de Constantin Gheorghiu şi Alexandru Firescu, „Craiova, mon amour“: „Elevul Jean Negulescu a purtat cu mândrie uniforma Colegiului «Carol I» şi şi-a preţuit neţărmuit dascălii: I. Niculescu Nache, Elie Georgescu, C.D. Fortunescu, Vasile Mihăilescu, Nicolae Balaban, Tudorică Ştefănescu, Vasile Tutureanu, Mihail Stăureanu, dar mai ales pe Grigore Untu. Pe acesta din urmă, Ţâru Negulescu, cum îi spuneau colegii, l-a urmat în toate îndemnurile şi învăţăturile într-ale desenului. Aşa se face că, pe când era şcolar în cursul inferior al Colegiului şi împlinea îndatorirea de cercetaş pe frontul din Moldova, jurând «să moară pentru patrie», a avut prilejul să asiste la un concert al lui George Enescu dat în beneficiul combatanţilor, refugiaţilor, orfanilor şi văduvelor de război: «Sunetele viorii lui răscoleu sufletele» – îşi aminteşte Jean Negulescu în cartea de memorii «Drum printre stele». «Odată, în timp ce îl ascultam, i-am schiţat silueta pe o foaie de hârtie. Desenul meu încadrat într-o simplă ramă neagră avea să aibă onoarea de a fi expus în vitrina unei librării. Ceasuri în şir am patrulat prin faţa ei, ca să pot trage cu urechea la comentariile măgulitoare ale trecătorilor. Într-o bună zi, desenul a dispărut din vitrină. Îl cumpărase însuşi maestrul. Erau primii mei 50 de lei. Destinul mi-a fost pecetluit pe loc, atunci şi acolo: aveam să fiu pictor. Un pictor celebru»“. Şi aşa a şi fost, doar că şi-a adăugat şi alte titulaturi, de regizor, scenarist şi producător de filme cinematografice.
Alţi elevi de seamă, alte poveşti ale vremii
Istoria muzicii româneşti are înscrise pe lista celor care au încântat sufletele oamenilor membri de seamă ai familiei Bobescu, asemuită familiei Bach din Germania, printre ei şi Jean, puştiul care, la numai cinci ani, încânta cu talentul său. „Când familia s-a aşezat la Craiova, Jean avea cinci ani. Mama sa, Adolfina Smolenschi, şi Aron Bobescu se ocupaseră să îi dezvolte de timpuriu bucuria scenei. Obţinuse deja roluri de îngeraşi, talent într-un fel precoce, înregistra cu precizie ariile şi cântecele din operete; odată, petrecându-şi timpul în fosa de orchestră, în timp ce se executa opereta «Pericola», s-a pomenit că se postează în faţa dirijorului şi a început să conducă orchestra, precis şi deplin concentrat. Dirijorul neamţ s-a grăbit să-l izgonească, în momentul în care a observat substituirea, dar publicul – poate sugestionat de fermitatea cu care frumosul şi talentatul copil îşi închipuia mişcările muzicale – a început să strige: «Puştiul! Să vină puştiul! Să dirijeze puştiul!»“.
Jean a crescut, „din 1898 se afla înscris în evidenţele Şcolii Centrale din Craiova. Deşi nu a frecventat permanent cursurile, trebuind să însoţească trupa în turnee şi să dea examene de sfârşit de an în diverse alte oraşe de provincie – a fost prezent, de la cea mai tânără vârstă, la activităţile cultural-artistice ale şcolii craiovene. «Mă cunoşteau profesorii şi elevii cei mici – notează în amintirile sale, iar la serbările de sfârşit de an eram pus să recit Peneş Curcanu, Cetatea Neamţului sau alte poezii şi poeme de mare răsunet»“, descriu câteva momente din viaţa şcolarului Jean Bobescu cei doi autori în „Craiova, mon amour“.
Anii de şcoală
Sunt amintiri plăcute, dar şi unele mai greu de digerat. Nu i-a fost uşor directorului de mai târziu al Naţionalului craiovean, A. de Herz, când a luat decizia de a renunţa la cursurile Liceului Militar din Iaşi. „A fugit, chiar şi pentru pricina (dată în vileag de viitoarea soţie Lily Tănăsescu, fiica marelui actor craiovean Ion Tănăsescu) de «a fi scris versuri pe pereţi»“, după cum se menţionează în „Craiova, mon amour“. Alteori, întâmplările din anii şcolii coincid cu trăirea celor mai frumoase clipe. E cazul marelui actor de mai târziu Manu Nedeianu, căci „Manu a debutat propriu-zis în spectacole de teatru şcolar de la Colegiul Naţional «Carol I» (jucând în «Umbrela cu cap de gâscă», în «Nevasta lui Cerceluş», ca şi în monologuri de Thedor Speranţia), animate de profesorul actor Al. Nanu“, povestesc Constantin Gheorghiu şi Alexandru Firescu.
Cei mai frumoşi ani, cei de şcoală, cu elevii de ieri rămân să vorbească de frumuseţea unor vremuri de mult apuse.
