A jucat Phaedra pe marile scene ale lumii şi a dus renumele teatrului craiovean şi al celui românesc peste hotare. A părăsit scena nevoită. A ales însă să joace rolul cel mare, acela de ctitor de biserici.
Una dintre marile actriţe ale Craiovei şi ale ţării părăsea, în urmă cu câţiva ani, scena Teatrului Naţional craiovean, scena teatrului în general. Astăzi am reuşit să o surprindem pe Leni Pinţea Homeag, căci despre aceasta este vorba, pregătită să părăsească şi oraşul atât de drag inimii sale, Craiova. Am reuşit să-i răpim puţin din timpul său şi să aflăm câteva istorisiri ale sale, dar şi răspunsul la o întrebare firească: „De ce a renunţat Leni Pinţea Homeag să ne încânte cu rolurile sale excepţionale, de care au avut ocazia să se bucure oamenii din întreaga lume“.
Sfârşitul brusc al unei cariere glorioase
Răspunsul nu a întârziat: „Repetam în «Arthuro Ui», când regizorul piesei, Kincses Elemer, m-a luat deoparte într-o pauză şi m-a întrebat dacă mi-ar conveni să joc în regia dumnealui rolul principal din «Vizita bătrânei doamne» a lui Durrenmatt. Încântată, i-am propus să discute cu Mircea Cornişteanu, directorul teatrului, care trebuia să aprobe proiectul. În aşteptarea răspunsului, la repetiţii, n-a fost greu să remarc evitările clare din partea regizorului Elemer de a mai vorbi cu mine. Am intuit răspunsul negativ al directorului şi starea delicată în care se afla regizorul. Am lăsat timpul să se aştearnă peste durere. Am început alte repetiţii, cu altă piesă, «Therese Raquin» de Emil Zola. Regia era asigurată de Gisele Sallin, directoarea Teatrului «des Osses» din Fribourg, Elveţia. La o cafea, mi-a spus: «Leni, aş vrea să montez spectacolul Vizita bătrânei doamne cu tine». Ce coincidenţă! Doi regizori, aproape în acelaşi timp, mă doreau în aceeaşi piesă. Sadismul vieţii e fără margini. Cu un zâmbet amar, i-am propus şi ei să discute cu directorul. N-am mai aşteptat răspunsul, care, bineînţeles, n-a mai venit. După un an, Gisele s-a întors din nou la Craiova. Tot la o cafea, mi-a povestit ce mult şi-ar dori să pună la noi piesa «Mutter Courage» de B. Brecht. Era încântată de distribuţia de aur pe care o avea în teatrul nostru. Nu a mai avut curajul să-mi spună că rolul principal mă viza. Dar eu ştiam asta. După o săptămână, a plecat cu aripile frânte. Păcat de ea, păcat de mine, păcat de teatru. Şi, în această vâltoare de propuneri şi refuzuri, am fost anunţată de director că, neavând ce să mai joc, el nu-mi poate justifica salariul, şi aşa de mizerie, şi mi-a propus să stau acasă şi să aştept, că voi fi chemată din nou în teatru atunci când mă va dori vreun regizor în vreo piesă! În clipa aceea am simţit începutul sfârşitului. Există şi lucruri mai neaşteptate decât un trăsnet. Crima spirituală e mai dureroasă decât cea fizică, ea îţi schilodeşte tot restul vieţii. Nu mi-a venit să cred! Îmi vândusem casa şi m-am mutat într-un bloc pe strada Aleea Teatrului, fostă Romul. Numele nou al străzii fusese schimbat nu cu mult timp înainte de a mă muta eu. Ce predestinare, mă gândeam, să stau pe Aleea Teatrului, apropiindu-mă şi mai mult de teatru, la un minut. Strada mea, Aleea Teatrului, casa mea, scena teatrului, ce pregătită eram să le locuiesc! Nu-mi vine să cred… Nici strada, nici scena nu au renunţat la serviciile mele. Şi, tocmai atunci când am ajuns la deplină stăpânire a mijloacelor meseriei, în plină maturitate a posibilităţilor mele artistice, când am ajuns să pătrund deplin tainele meseriei, când le-am stăpânit cu viziune clară, cu forţe intacte, capabilă să-mi dirijez posibilităţile de expresie cu măiestrie, am fost anunţată de director că nu sunt solicitată pe scenă. Nu. Nu-mi vine să cred… Bănuiam că activitatea mea, realizările artistice vor cântări suficient spre a mă face să rămân «pe viaţă» în serviciul Teatrului Naţional, aşa cum au rămas majoritatea colegilor mei de vârstă din teatrul nostru şi din alte instituţii. Mă consolez cu gândul că asemenea întâmplări s-au petrecut şi la case mai mari. Maria Filotti, actriţa anilor 1917-1937, fiind la Paris la Congresul Internaţional de Teatru, unde reuşise să strângă legăturile culturale ale teatrului românesc cu mişcarea teatrală internaţională, a primit vestea că în acest timp, la Bucureşti, direcţia Teatrului Naţional îi hotărâse pensionarea. Laurence Olivier, angajat la Stratford-on-Avon, compania «Old Vic», unde juca întreg repertoriul shakespearian, în glorios turneu întreprins în Australia, a primit odioasa scrisoare de concediere de la «Old Vic». Aceste rare întâmplări îmi întăresc credinţa în zicala: «Gloria e groapa meseriei»“.
Scarlett O’Hara în variantă românească
Şirul povestirii continuă: „Momentul de criză mi-a marcat sufletul. Aveam senzaţia că viaţa mea era condusă prin telecomandă, iar eu îmi pierdusem telecomanda. Am privit odată un copac plin de răni… el tace şi suportă. Aşteaptă să treacă timpul să i le vindece. N-am avut această răbdare şi, nevrând să capitulez, m-am avântat să dau viaţă unui vis: să construiesc o biserică în satul natal. Astfel mi-am preluat controlul asupra propriei vieţi. M-am întors în Moeciu, precum Scarlett O’Hara la Tara pentru a-şi reface energia din pământul lutos roşiatic. Tot dintr-un pământ lutos, dar de culoare galbenă, mi-am refăcut şi eu energia, devenind sută la sută femeia-bărbat, «şef de şantier». E o revelaţie – îmi spuneau cei care mă vedeau zi de zi pe şantier – să vezi o femeie la fel de pasionată ca un bărbat. Aici am găsit locul grijilor, al răspunderii, al înţelepciunii, al zidirii, al înălţării, un loc al speranţei, magic, fără directori. Aici am sfinţit locul de sub altar în luna iulie a anului 2006, în ritualul sfânt condus de Visarion Răşinăreanu, episcop-vicar, şi de Irimie Marga, pr. lect. dr. inspector eparhial, reprezentanţi ai Mitropoliei Ortodoxe Române din Sibiu, şi alţi şase preoţi din Satele Unite ale Branului, cum îmi place mie să le spun. Aici au început şantierul cei zece «maeştri», cum îmi este mie drag să-i numesc pe constructorii de biserici, veniţi tocmai din Maramureş, satul Bârsana. Dimineţa, la crăpatul de ziuă, îmi plăcea să-i privesc prin fereastra casei fratelui meu, unde-i găzduisem, cum treceau drumul spre şantier ca nişte viteji cu drujbele pe umăr. Nu după mult timp îi urmam şi eu. Şantierul era loc de bucurii, dar şi de necazuri. Locul pentru fundaţie a fost săpat, cifa a sosit de la Braşov la timp. Pământul argilos i-a îngropat roţile imense. Am alergat în sat şi m-am întors cu un tractor cu troliu de am scos-o din noroi. Într-o oră am adus o basculantă de pietriş, l-am împrăştiat şi am rezolvat problema înnămolirii. Şanţul săpat pentru drenarea apei care stă pe suprafaţa pământului argilos a fost umplut. Doi muncitori au scos apa cu pompa reuşind astfel să acoperim tubul de drenaj cu pietriş, nisip şi pământ. Fiecare izbândă era un motiv de sărbătoare la masa de seară, pe care o stropeam cu toţii cu acea palincă maramureşeană cu colier de mărgele. Şi iar o zi plină de griji şi de emoţii, privind macaraua care se lupta şi ea să ridice şi să aşeze pe picioare poarta maramureşeană, legată cu lanţuri grele. Şi troiţa. Şi iar ne-a ajutat Dumnezeu. Pământul gemea sub greutatea lemnului de brad care aştepta să-i vină rândul după ce voi fi alergat la Râşnov, la Uzina Electrică, pentru organizarea de şantier pe curent trifazic necesar abricului. Alerg, aleg şi sunt singură şi mi-e tare greu. În acelaşi timp, alerg între primăria comunei, oraşul Zărneşti, Râşnov şi vreo şapte locaţii în Braşov pentru aprobarea celor şapte avize. Nopţile mi s-au transformat într-o singură şi lungă zi. Mofturile vremii nu ne opreau din lucru. Zile friguroase, ploioase, în care sfântul soare voia să iasă, dar norii întunecaţi se tot înţepeneau în calea lui. Razele sale reuşeau din când în când să-i depăşească, luminând dincolo de ei, încălzind cerul şi pământul şi dându-mi speranţa unei zile bune de lucru. Şi iar un nor răzleţ le tăia calea“.
Ctitoria lui Leni Pinţea Homeag
Zile cu bune şi rele, un nou capitol din viaţa lui Leni Pinţea Homeag începea. „Într-una din zile, Ioan Ştiopei, şeful de echipă, mi-a cerut să aduc trunchiul unui brad de 16 metri, stâlpul de susţinere al celui mai înalt turn al bisericii. Trebuia adus din gaterul de la poalele munţilor pe o distanţă de vreo zece kilometri. Nimeni nu avea o maşină atât de lungă pentru a-l transporta. Proiectele care-ţi sufocă somnul te mobilizează şi te arunci în trenul dorinţei de a le realiza. Şi astfel descoperi ce energie, putere de muncă şi pricepere ai. A doua zi i-am spus fratelui meu: «Viorel, tu ai o căruţă şi acest Aro, aşa cum e el, vechi, ruginit, dar motorul e bun. Vom dezmembra căruţa şi vom lega cu lanţuri roţile din faţă de un capăt al bradului, iar pe cele din spate de celălalt capăt, apoi o remorcăm de Aro şi cărăm bradul». «Cum spui, Leni, şi eu m-am gândit la varianta asta», mi-a spus Viorel. A fost cel mai lung drum din viaţa mea. Toate curbele se blocau cu lungimea bradului. Orice maşină apărută din sensul opus putea să se proptească în el. Riscul pune sângele în mişcare, emoţii şi rugăciuni. Şi Dumnezeu ne-a ajutat să-l vedem pe locul unde urma să fie înălţat. Muncitorii «maeştri» mă vedeau, se minunau şi îmi apreciau eforturile. Ei puneau lemn pe lemn, construiau, înălţau fără vorbe, fără ţăndări, fără aşchii. Ridicau spre cer. Zorile dimineţii îi descopereau pe schele, luna şi stelele îi alungau la masă şi la somn. Ambiţia le controla mintea, sufletul şi dorinţa de a clădi cea mai faină biserică de lemn, din câte există, pentru doamna Leni. În concurenţă cu arta lor, am adus uşile împărăteşti, iconostasul, jilţul împărătesc şi restul de mobilier sculptate toate în lemn de cireş, tocmai de la Bacău. Şi au adus şi clopotul din bronz, cu manşetă argintie, tocmai de la Baia Mare. Şi pe el am scris:
«Hramul Bisericii – Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena.
Ctitor – Leni Pinţea Homeag.
Anul Domnului 2006.
În memoria părinţilor Nicolae şi Maria Pinţea.
Veniţi să ne închinăm».
Şi am ignifugat biserica şi i-am pus paratrăsnet pentru a o feri de răul lumii şi al vremii şi i-am pus pe cele patru turle-cruci, care o unesc cu cerul. Şi în teatru am construit o biserică spirituală, la fel de sfântă ca aceea de pe pământ, dar mi s-a blocat calea în drumul spre a-i înălţa crucile. «Dumnezeu m-a prins de păr şi nu m-a durut, / M-a ridicat în sus şi n-am ameţit / Şi m-a pus pe locul meu fără să mă clatin». Mulţumesc, Doamne, că mi-ai dat cel mai mare rol din câte există, ctitor de biserică“.
