Marin Sorescu, unul dintre cei mai mari scriitori români, a lăsat în urma sa lucrări de valoare, dar şi amintiri plăcute, care vin să vorbească astăzi prin glasul prietenilor săi.
Marin Sorescu era un copil sărac, plecat din Bulzeştii Doljului întâi în Craiova, oraş pe care l-a văzut prima dată din car. A învăţat la Liceul „Fraţii Buzeşti“, la un liceu militar şi la Facultatea de Filologie din Iaşi. „Ca student“, povesteşte prietenul său, Tudor Nedelcea, „Sorescu s-a îmbolnăvit. A fost internat în spital, având atunci bucuria de a mânca prima portocală din viaţa lui: «bine că m-am internat, că altfel nu aveam ocazia să mănânc portocală», relata într-o scrisoare adresată fratelui său, George Sorescu“. După însănătoşire ar fi vrut să meargă la munte, dar nu avea palton, semn că sărăcia îl urmărea. A ajuns în Bucureşti, ca redactor-şef la Animafilm, perioadă în care a lansat primul volum de versuri, „Singur printre poeţi“, fiind elogiat de George Călinescu“. A fost numit apoi redactor-şef la revista Ramuri din Craiova. Va aduce aici colaboratori celebri, precum Constantin Noica, Eugen Simion.
Împotriva lui Sorescu
Marin Sorescu va fi implicat în „Meditaţia transcendentală“, fenomen neelucidat. „Toţi cei care au făcut parte din această meditaţie au fost excluşi din partid, daţi afară din toate funcţiile şi încadraţi ca muncitori necalificaţi. Sorescu completase, dar nu semnase adeziunea acestei mişcări, dar a avut o soartă asemănătoare celor care deja făceau parte din acest curent. Cei care l-au salvat au fost Vasile Bălan, secretar de partid al României Literare, Eugen Simion, Nicolae Manolescu şi, în ultimă instanţă, Adrian Păunescu, care a intervenit direct la Nicolae Ceauşescu. A fost salvat în ultimul moment, dar, cu toate acestea, a căpătat o boală de diabet“, a precizat Tudor Nedelcea. A mers mai departe, continându-şi munca, scriind opere de mare valoare. Şi atunci când ar fi putut fi răsplătit cu Premiul Nobel pentru literatură (1995), societatea civilă din România l-a propus pe poetul Ştefan Augustin Doinaş. Avea numeroşi duşmani, aşa că atragerea sa în situaţii care i-ar fi afectat imaginea îl pândea la tot pasul. „Sorescu a fost solicitat în 22 decembrie 1989, orele 10.00, să deschidă Televiziunea Română. Cu o înţelepciune ţărănească, el a refuzat în stilul caracteristic spunând: «Mergeţi voi înainte. Ţineţi-mi şi mie un loc, că vin şi eu». Şi nu s-a dus. Conform principiului «Cine nu e cu noi e împotriva noastră» împotriva lui Marin Sorescu s-a dus o campanie naţională şi internaţională“, a precizat Tudor Nedelcea. Cu toate acestea, Sorescu a continuat să fie un fenomen, îmbrăţişând toate domeniile literare (poezie, proză, dramatugie, istorie şi critică literară, eseistică, jurnal), creând opere valoroase ale literaturii române.
Există nervi
Pe scena Teatrului Naţional din Craiova, care astăzi îi poartă numele, s-a jucat chiar o piesă- „Există nervi“, care ulterior a fost interzisă de primul secretar al judeţului Dolj, Miu Dobrescu, întrucât conţinea atacuri la adresa regimului comunist. „Sorescu, prezent la vizionarea piesei împreună cu comisia de vizionare, a refuzat să facă modificările cerute şi cu demnitate a părăsit instituţia, refuzând să dea mâna cu prim-secretarul“, povesteşte Tudor Nedelcea, cel care a fost redactor-şef al Editurii Scrisul Românesc pe vremea când Sorescu era director. N-a fost pe placul multora, şi totuşi a plăcut majorităţii, căci cine avea să-l citească pe Sorescu nu avea cum să nu-l îndrăgească.
Cel mai tradus scriitor
Lucrările lui Marin Sorescu au fost traduse peste hotare. Scriitorul a participat la aproape toate Congresele mondiale de literatură, a primit premiul Herder şi era aproape de a fi laureat al Premiului Nobel pentru literatură în 1995.
