Cu ocazia lansării pe piaţă a Raportului final, coordonatorul documentului ne spune care sunt elementele ce dovedesc caracterul absurd, inuman şi represiv al fostului regim din România, condamnând totodată rea-credinţa a celor care atacă Raportul Tismăneanu.
Grupul pentru Dialog Social (GDS) i-a acordat politologului român Vladimir Tismăneanu, profesor de ştiinţe politice la Universitatea din Maryland (SUA), premiul GDS-2007, în calitatea sa de preşedinte al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România şi coordonator al Raportului final elaborat şi publicat în luna noiembrie a anului 2007. În exclusivitate pentru GdS, Vladimir Tismăneanu a acordat interviul de mai jos.
– Referindu-mă la Raportul Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste, vă întreb aşa cum dumneavoastră l-aţi întrebat pe Paul Goma: Aţi scris ceea ce trebuia… scris?
– Raportul este o operă colectivă, care sintetizează gândirea şi cercetările membrilor şi experţilor Comisiei Prezidenţiale. Scopul nostru principal a fost să oferim preşedintelui Traian Băsescu acel document ştiinţific, riguros, bine realizat şi coerent, pe baza căruia să poată condamna, în numele statului român democratic, regimul comunist drept ilegitim şi criminal. Lucru care s-a întâmplat pe 18 decembrie 2006.
Simplu şi clar spus: noi, Comisia şi experţii, am scris ceea ce trebuia scris! Am pus pe hârtie, într-o construcţie analitică şi explicativă deopotrivă istorică, politologică şi filosofică, elementele care dovedesc, dincolo de orice îndoială raţională, caracterul absurd, inuman şi permanent represiv al sistemului inspirat de dogma bolşevică, ea însăşi o ipostază a tradiţiei utopic-revoluţionare salvaţioniste simbolizate de ideologia marxistă.
Vocile detractorilor răsună în pustiu
– Vi s-au reproşat multe, unele atacuri au privit chiar persoana dumneavoastră. V-au surprins, v-au afectat mult? Nu vă este teamă că atacurile ar putea continua, ba chiar s-ar putea înmulţi? Aniversarea condamnării comunismului (din 18 decembrie) i-a mobilizat pe mulţi…
– Nu au decât să o facă, vocile lor răsună de-acum în pustiu… Primesc nenumărate mesaje din ţară şi din diaspora, în care se susţine cât se poate de categoric demersul condamnării comunismului. Rea-credinţa detractorilor nu are cum să nu fie observată de cei care analizează acest subiect fără inhibiţii ori prejudecăţi.
Când un jurnalist care şi-a făcut o obsesie din atacarea Raportului şi a Comisiei afirmă în Ziua că volumul nu conţine nimic despre represiunile comuniste din Basarabia şi Bucovina de Nord, orice om care deschide Raportul constată că este o minciună sfruntată. Când o notă de subsol, asumată sub numele lor, deci ca delimitare, de un membru şi un expert al Comisiei, este descrisă drept poziţia oficială a Comisiei, orice persoană cu scaun la cap ştie că este o răstălmăcire maliţioasă a realităţii şi că lucrurile stau exact pe dos. Când un cotidian central mă numeşte „întâiul utecist al ţării“, oricine a trăit anii aceia, oricine consultă documentele oficiale din epocă ştie că este o calomnie de ultima speţă. Anul şi jumătate care a trecut de la înfiinţarea Comisiei Prezidenţiale mi-a dovedit însă că minciuna are picioare scurte şi că prietenii adevărului sunt mult mai numeroşi decât cei ai duplicităţii, ai conformismului laş şi ai infamiei.
– Sunteţi un analist al regimului comunist şi aveţi documentare şi pentru alte cărţi. Le veţi mai scrie?
– Evident că le voi scrie! Lucrez chiar acum la o carte despre relaţia dintre comunism şi fascism (pentru o editură americană, apoi va apărea şi în traducere românească). Eu coordonez, împreună cu Dorin Dobrincu şi Cristian Vasile, proiectul de alcătuire a unui dicţionar enciclopedic al comunismului românesc. Pregătesc, pentru Humanitas, două cărţi: „Despre Stalin şi stalinism“ şi „Despre intelectuali şi politică“. Două reeditări ale unor lucrări mai vechi vor apărea în 2008 la Editura Curtea Veche: „Irepetabilul trecut“ şi „Arheologia terorii“.
Trenul istoriei a trecut pe lângă Ion Iliescu
– I-aţi dedicat, în 2004, un volum ex-preşedintelui Iliescu („Marele şoc din finalul unui secol scurt“ – Ion Iliescu în dialog cu Vladimir Tismăneanu), unele voci acuzându-vă atunci că aţi contribuit, indirect, la „legitimarea“ lui Ion Iliescu, iar acum ex-preşedintele vă cataloghează în fel şi chip! Ce ziceţi?
– Nu am scris niciodată vreo carte despre Ion Iliescu, cu atât mai puţin una care să-l susţină. M-am definit în chip constant drept un critic al lui Iliescu şi al rolului său în cultura politică postdecembristă. Când şi-a publicat un volum de aşa-zise memorii, prin 1993, am scris o recenzie în revista 22 cu titlul „Voluptatea clarobscurului istoric“.
Ion Iliescu nu apare deloc favorabil în cartea mea „Stalinism pentru eternitate“ (ediţia americană a apărut în 2003, cea română, la Polirom, în 2005). Am făcut o carte-dialog cu domnul Iliescu în 2003, care a apărut în 2004 („Marele Şoc…“). Cine o va citi atent va nota că îl provoc pe Ion Iliescu să abordeze toate marile probleme ale tranziţiilor postcomuniste, în România, dar şi în întreaga zonă. Este un dialog între un politolog şi un om politic, nicidecum o legitimare a cuiva. Am purtat acel dialog cu Ion Iliescu, care a câştigat alegerile din 2000, care a acceptat alternanţa din 1996, care a susţinut intrarea României în NATO şi acţiunile antiteroriste de după 11 septembrie 2001. Eu am sperat că Ion Iliescu este un om capabil de învăţare politică, de căinţă, de regrete în raport cu opţiunile sale care s-au dovedit falimentare. Comportamentul său de după 2004 mi se pare că probează prelungirea vechilor sale reflexe leniniste, un exclusivism şi un maniheism pe cât de dezolante, pe atât de păgubitoare pentru democraţia românească. Din punctul meu de vedere, trenul istoriei a trecut pe lângă Ion Iliescu, dar el se preface că nu observă acest lucru.
Singurul nepot al clanului Ceauşescu, Daniel, este în SUA
– Aţi fost coleg de clasă şi prieten cu Nicu Ceauşescu, i-aţi cunoscut şi familia?
– Despre Nicu Ceauşescu am mai scris: nu am fost niciodată unul dintre apropiaţii săi, am fost coleg de clasă câţiva ani, apoi în clase paralele (Tismăneanu şi Nicu Ceauşescu au fost colegi la Liceul nr. 24 din Bucureşti, în prezent „Jean Monnet“ – n.r.).
– Ce mai ştiţi de unicul urmaş al „clanului“ Ceauşescu, Daniel, nepotul stabilit în SUA, băiatul lui Valentin?
– Nu deţin nici un fel de informaţii pe această temă. Singurul lucru pe care îl ştiu este că Iordana şi Daniel-Valentin Ceauşescu au părăsit România după revoluţie şi au ajuns în Statele Unite, via Israel (Iordana, fiica lui Petre Borilă, s-a căsătorit cu Valentin Ceauşescu, dar în 1988 au divorţat, având un copil, Daniel-Valentin, singurul nepot al lui Nicolae şi al Elenei Ceauşescu – n.r.).
– Care sunt proiectele dumneavoastră pentru 2008?
– Terminarea cărţilor despre care v-am vorbit, o serie de prelegeri la New York, Palo Alto (Stanford University), Bloomington (Indiana University), Paris, poate Varşovia, sigur la Bucureşti şi Timişoara, organizarea, la Washington, cu sprijinul Institutului Cultural Român, a unei conferinţe internaţionale cu titlul „Promisiunile anului 1968: Criză, Deziluzie, Utopie“.
– V-am cunoscut în capitala SUA, v-am vorbit despre Bănie… Cum se vede Craiova din Washington?
– Este oraşul unde trăieşte vărul primar al mamei mele, Martin Iosipovici. Este oraşul revistei Ramuri şi al editurii Scrisul Românesc, unde am coordonat acum câţiva ani colecţia „Polis“. Este oraşul Universităţii unde predă bunul meu prieten, excelentul critic şi estetician Marius Ghica, deci un loc pe care abia aştept să-l revizitez.
