Obiceiuri de mult uitate, personaje care aparţin altei lumi, o viaţă care vine să vorbească de frumuseţea caselor boiereşti de altădată.
O călătorie în timp ne aduce în faţă tabloul unor vieţi boeme, pline de parfum şi de culoare, o viaţă ce se consuma în frumoasele palate boiereşti. Erau case impunătoare, ale unor oameni cu stare, adevărate cetăţi, după cum avea să descrie Ioan Ghica în lucrarea lui Octav George Lecca: „O casă boierească era o adevărată cetate, un stat în stat. Nici poliţia, nici justiţia domnească nu îndrăzneau să treacă pragul porţii unui boier sau vornic, deşi un asemenea drept nu era scris nicăieri: la trebuinţă, boierul putea să închidă porţile şi să trăiască luni întregi cu familia, cu slugile şi cu oamenii casei – optzeci şi o sută de suflete – fără să aibă cea mai mică trebuinţă cu cei din afară“, căci „avea mălai şi făină în hambare, cămara lui gemea de tot felul de băcănii şi de sărături, în ţigănie avea franzelari, croitori, cizmari… la caz putea cu oamenii din curte să se apere contra puterii domneşti, când ea nu era sprijinită de vreo poruncă din Ţaringrad“.
Casele boiereşti aveau, de asemenea, ziduri tari, ca de cetate, în câte patru sau şase cărămizi, cu odăi multe şi mari, cu pivniţe adânci şi boltite, cu beciuri şi un rând de odăi deasupra, cu pod din streaşină-n streaşină. Grinzile erau groase. Pardoseala sălilor şi a tindelor era de cărămidă.
Mirajul unei case
Erau case imense, palate în care riscai uneori să te pierzi dacă nu erai un cunoscător al locului. Şi, pe cât de impunătoare erau, tot atâtea frumuseţi ascundeau. „Corpul principal se compunea dintr-o sală mare, de colo până colo, cu odăi în dreapta şi în stânga, cu tinde în cruci prin care se comunică şi cu celelalte părţi ale edificiului. Fiecare odaie avea ferestre spre trei părţi, tavanele erau de stejar, streaşina – scoasă o jumătate de stânjen pentru adăpost, curtea – înconjurată cu un zid bolovănit înalt şi gros, poarta – cu boltă, cu două rânduri de uşi de stejar ferecat, cu foişor deasupra, unde păzeau ziua şi noaptea arnăuţi. Din pridvor, o galerie deschisă ducea la biserică, întrucât fiecare casă mare avea o biserică în curte sau în capul casei la un colţ. Aceasta era o casă de boier în secolul trecut“, vine să certifice descrierea Octav George Lecca în „Familiile boiereşti româneşti“.
Şi ce-ar fi fost tot acest loc fără oamenii lui, boierul casei, consoarta lui, copiii, acolo unde existau ei, dar şi servitorii. „Fetele din casă, cum se zicea pe atunci, erau mai toate ţigănci, rar pe la câte o tânără crescută la Viena sau Paris vedeai o nemţoaică! Mai toate erau ţigănci frumoase, ce purtau trei părţi ale anului scurteică vişinie, verde închis sau albastru, civit, cum ziceau ele, îmblănite cu vulpe roşie, legate la cap cu un baragiu sau un tulpan tivit cu arniciu sau mărgele, în nodul căruia, făcut la o parte, puneau câte o garoafă roşie sau o micşunea ruginie. Astfel îmi amintesc pe Rada, Sanda, Vasilea şi Ancuţa, toate în serviciu la noi“, povesteşte cu plăcere Olga General Gigurtu, în capitolul „Câte au dispărut de când mi-aduc aminte“ din „Amintiri şi icoane din trecut“.
Ele intrau cu tava mare de argint sau de alamă, după averea casei, cu chisele cu dulceaţă, cu ceşcuţele de cafea neagră. Tot ele, fetele din casă, erau cele care dimineaţa, pe aceeaşi tavă de argint, veneau cu carafa cu lapte de bivoliţă cu cozonac cald şi unt proaspăt şi smântână, căci, „pe atunci, toate casele mari din oraş aveau câte două, trei bivoliţe şi erau îmbelşugate cu lapte unt şi smântână“.
În casele mari erau şi feciori, „cari îmbrăcau boerii, dau la masă şi stau pe capra trăsurii când cucoanele făceau vizite“, mărturiseşte aceeaşi Olga Gigurtu. Toţi aceşti oameni ai locului aveau îndeletnicirile şi obiceiurile lor. „La zilele onomastice, tarafurile de lăutari se urmau câte cinci, şase la rând. Şi azi se mai aude la zile mari muzica militară venind de dimineaţă „să felicite“, dar puţini o mai primesc! S-ar fi socotit atunci ca o lipsă de consideraţie, la ziua onomastică a unui boier să nu fie sculat de la 6, de fanfara militară, şi nu te culcai în ajun fără să te fi asigurat că ai doi, trei napoleoni de aur la îndemână spre a da bacşiş cuvenit“, povesteşte Olga Gigurtu, căci aceasta era vremea în care oamenii şi obiceiurile lor fascinau şi încântau.
