Fotografii Craiovei

Foaierul Teatrului Naţional „Marin Sorescu“ este plin de fotografii semnate de el, fie portrete ale artiştilor, fie scene reprezentative ale pieselor de teatru. Programele teatrale, la fel. Ba chiar şi legitimaţiile actorilor poartă poze executate de acelaşi artist. Cât despre arhiva teatrului – nimeni nu mai ştie numărul lucrărilor pe care le-a semnat şi le semnează de ani buni Florin Chirea.

Trăieşte prin şi din fotografie – aşa s-ar putea numi misiunea artistului, în vârstă de 41 de ani, care a ales să-şi exprime propriile trăiri, propriile imagini şi opinii despre viaţă prin această artă, încă de la o vârstă fragedă.

„Mi-am petrecut copilăria la ţară şi eram fascinat pur şi simplu de fotografii ambulanţi care colindau prin bâlciuri, făcând poze la bucată. În clasa a opta, într-o vizită la naşul meu, am văzut «de aproape» primul aparat de fotografiat, după care am şi primit unul cadou: un SMENA, aparat rusesc în mare vogă la acea vreme. Am început uşurel, ca oricare: ba o floare, ba un portret, ba un peisaj. Desigur că puţine îmi reuşeau, aşa încât am început să citesc literatura de specialite, să mă perfecţionez. În paralel, mergeam la nunţi şi botezuri, de unde îmi câştigam banii pentru filme şi hârtie fotografică. Abia după armată am reuşit să cumpăr, cu banii de la o nuntă, primul aparat – un Zenit. Pe urmă, lucrurile au mers mai lesne: învăţam tot mai multe probleme de tehnică, pe piaţă apăreau aparate tot mai performante, iar fotografia evolua“, povesteşte Florin Chirea, în timp ce iscodeşte cu obiectivul un cadru montat pe scena teatrului.

Să facă din pasiune un mijloc de venit – singurul, de fapt – nu a fost prea greu pentru tânărul fotograf. Îndrăgostit de lumină – elementul primordial al „facerii“ fotografice – Florin Chirea şi-a găsit în 1987 locul de muncă ideal: la teatru, întâi ca mecanic de întreţinere, apoi, în 1991, ca operator de lumini. „Înainte de ’89 era destul de greu să pătrunzi în lumea teatrului, care era condusă de vechea gardă şi care nu-ţi prea dădea voie să te lipeşti… Dar cum am prins un loc liber, cum am venit“, a explicat Florin. Câţiva ani mai târziu, timp în care a urmat cursuri de perfecţionare şi Şcoala Populară de Artă „Cornetti“, Florin Chirea a obţinut şi postul la care visase toată tinereţea: acela de fotograf al teatrului.

„Recunosc, responsabilitatea era foarte mare: veneam pe locul unde odată a lucrat poate cel mai mare artist fotograf şi pictor-scenograf al Craiovei: Nicu Dan Gellep. I-a urmat, apoi, Dorian Delureanu, un artist, de asemenea, foarte talentat, care a lăsat teatrului şi Craiovei lucrări foarte valoroase. Misiunea mea era destul de dificilă şi, recunosc, mi-a fost teamă la început de responsabilitatea pe care o aveam: să le continui munca de aici… Astăzi, însă, la şapte ani de când lucrez efectiv fotografie de teatru, pot spune că îmi îndeplinesc onorabil sarcinile de serviciu“, zâmbeşte, cu modestie, Florin Chirea. Cum se împacă fotografia de teatru – care seamănă, în linii mari, cu fotografia de presă – cu aceea artistică – pe care o practică în timpul liber şi o promovează prin nenumărate acţiuni acelaşi Florin Chirea, de data aceasta, preşedinte al Fotoclubului „Mircea Faria“ din Craiova, nu e greu de explicat, zice artistul, în ciuda diferenţelor dintre ele.

„Pe scenă nu ai timp de studiu. Nu le poţi cere actorilor să se oprească pentru ca tu să surprinzi o imagine… Acolo trebuie să prinzi momentul, să «furi» fotografia. Cam acelaşi lucru este şi în partea cealaltă, chiar dacă aici libertatea de mişcare este mult mai mare: artistul fotograf este mereu la pândă. Poţi să pleci convins că vei «prinde» un răsărit superb şi să te trezeşti că e ceaţă. Şi stai aşa, minute în şir, pândind, aşteptând să furi o rază de lumină…“.

De menţionat că Florin Chirea este membru AAFR (Asociaţia Artiştilor Fotografi din România) şi expune frecvent în expoziţii din Craiova şi din ţară, unde, nu o dată, a obţinut premii şi diplome.

Profesorul

Puţini sunt cei care nu au auzit de colonel în rezervă Mircea Anghel, probabil cel mai activ artist fotograf din Craiova, lucru remarcabil şi necesar într-un oraş în care cultura ocupă un loc codaş. Preşedinte al celuilalt fotoclub craiovean – botezat după alt mare artist al Craiovei, Mihai Dan Călinescu – şi coordonator al Cursului de Tehnică şi Artă Fotografică, susţinut la Cercul Militar Craiova, „colonelul“, cum îi spun, fără deosebire, toţi fotografii olteni, este de departe o figură cunoscută în peisajul artistic din discuţie. Iar dacă mai amintim şi faptul că Domniei sale i se datorează numărul tot mai mare al iubitorilor de fotografie, dar şi al craiovenilor admişi la facultăţi de profil din ţară, atunci este limpede că vorbim de un artist important al Băniei.

Aşa cum a mărturisit, începuturile sale nu au diferit prea mult de ale celorlalţi confraţi din breaslă: pe la opt – nouă ani a intrat în laboratorul unuia dintre cei mai mari fotografi ai vremii şi locului, care, întâmplător, îi era şi rudă – Paul Ivanovici. Momentul a fost hotărâtor pentru copilul de atunci.

„Văzând cum se naşte imaginea pe o bucată de hârtie, am avut o revelaţie: am ştiut că asta voi face toată viaţa!“, îşi aminteşte Mircea Anghel, retrăind parcă aceleaşi emoţi de acum o jumătate de secol.

A urmat, evident, perioada de studiu, de deprindere a tehnicii, întâi cu un aparat Woiklander, cu burduf, apoi cu mult-râvnitele Smena şi Zenit. Surprinzător, la vârsta tinereţii, Mircea Anghel nu a ales vreo facultate de profil artistic, ci cariera militară. Care, ce-i drept, s-a adaptat perfect spiritului său hotărât, dar şi creativ, şi unde fotografia şi-a găsit un loc foarte important în cariera de genist.

Iată cum vorbeşte astăzi despre fotografie colonelul Mircea Anghel, autor a numeroase lucrări prezente în expoziţii naţionale şi internaţionale, unde a fost premiat, membru AAFR, preşedinte al Fotoclubului „Mihai Dan Călinescu“ şi „direct răspunzător“ pentru 13 generaţii de fotografi – adică vreo 250 de absolvenţi ai cursului desfăşurat la Cercul Militar Craiova:

„Fotografia este reprezentarea prin imagine a lumii materiale. Este o artă, pe care numai un suflet sensibil o poate percepe şi o poate realiza. Dar este şi o pasiune costisitoare, astfel încât, de fiecare dată le spun elevilor mei să se gândească bine înainte de a se apuca de fotografie: ea scoate bani, nu aduce!“.

Să mai spunem că este neîntrecut în portrete de copii, în peisaje emoţionante şi în compoziţii de mare fineţe; dar şi că, în ciuda tehnicilor de prelucrare digitală nou-apărute, artistul Mircea Anghel a rămas fidel fotografiei clasice, prima şi ultima sa dragoste.

Hoţul de imagini – paparazzo

Are doar 22 de ani, se caţără pe blocuri cu agilitatea unei pantere, escaladează gropile Craiovei cu siguranţa unui oltean bine călit în astfel de forme de relief, surprinde orice grimasă neoficială a politicienilor şi poate sta ore în şir studiind lacrima unui copil. Cine poate fi, dacă nu fotoreporterul, paparazzo, cel care aleargă după treizeci de reporteri o dată, reuşind să realizeze fotoreportaje care, uneori, nu mai au nevoie de cuvinte.

Deşi „boala“ a survenit prin anii copilăriei, când înnebunea aparatul de fotografiat al părinţilor cu peisaje şi portrete de familie, Laurenţiu Nica „s-a apucat serios“ de fotografie relativ recent. Acum vreo doi ani şi jumătate, spune el, când s-a înscris, evident, la cursul „colonelului“, pe care l-a absolvit, cu brio, cinci luni mai târziu. De atunci, fotografia a devenit singura sa preocupare: a experimentat mai întâi peisajul, apoi fotografia abstractă, a încercat fotografia de modă şi, când îi era lumea mai dragă şi credea că fotografia artistică este singura raţiune de a trăi… s-a angajat la Gazeta de Sud. Şi aşa a descoperit adevărata iubire: fotografia de presă.

„La început mi s-a părut greu“, îşi aminteşte Laurenţiu primii paşi făcuţi pe lângă jurnaliştii craioveni. „De fapt, nici nu mă atrăgea prea mult acest gen de fotografie… Ulterior, lucrând tot mai mult şi documentându-mă în ceea ce priveşte fotoreportajul, am început să-i descopăr secretele, să-mi placă. Astăzi, nu mai pot trăi fără fotografia de presă. Recunosc: nu este uşor să fii fotoreporter: pe lângă viziunea artistică, pe care orice artist trebuie să o aibă, trebuie să ai în primul rând disponibilitate, agilitate, spirit de observaţie foarte dezvoltat şi, de asemenea, să fii pregătit pentru orice situaţie neprevăzută. Este o meserie riscantă – îţi pui în pericol atât viaţa ta, cât şi pe a celui mai bun prieten, aparataul de fotografiat. Dar satisfacţiile sunt enorme!

Nunţile – pâinea artistului fotograf din Craiova

Aşa cum spunea colonelul Mircea Anghel, arta fotografiei costă. Costă filmele, costă mărirea fotografiilor, costă aparatele de fotografiat mereu mai performante şi mai râvnite de orice artist, ca şi întregul arsenal de lămpi, filtre, obiective şi alte arme secrete, care să asigure realizarea unor imagini valoroase, dar şi succesul incontestabil de fotograf. Şi nu este un secret că majoritatea artiştilor fotografi îşi iau angajamente la diferite evenimente, pentru câştigul material care să le hrănească, să le susţină financiar, mai apoi, pasiunea.

„Ca artist fotograf se poate trăi… dar nu în Craiova“ o spune, degajat şi sigur pe afirmaţiile sale Mihai Diaconu, fotograf cunoscut şi apreciat pe plan local. „Nu este nici o ruşine: foarte mulţi artişti merg la nunţi, la botezuri şi la alte evenimente, unde se câştigă bani frumoşi. Numai aşa îşi pot cumpăra aparate performante, numai aşa îşi pot hrăni arta. Lipsa banilor este şi unul dintre motivele pentru care actele artistice din Craiova sunt rare, aproape inexistente. Evident că lucrurile s-ar putea schimba, dacă ar exista mai multă susţinere din partea instituţiilor de cultură din oraş, aşa cum se întâmplă la Cluj, la Braşov, Sibiu, Târgu Mureş etc. S-ar schimba atunci şi statutul artistului, care nu ar mai fi un muritor de foame…“.

Artiştii fotografiei

Las la urmă, intenţionat, câteva nume. V-aţi imaginat, desigur, că nu pentru că aici le-ar fi locul. Ci pentru că, recunosc, nu este tocmai o sarcină uşoară să le scrii şi să scrii despre ele…

Unul este Emil Bănuţi. Un artist pe care chiar şi fotografii cei mai experimentaţi îl consideră cel puţin ciudat. O personalitate deosebită, o viziune total străină, nouă, îndrăzneaţă în acest noian de peisaje de toamnă, portrete de bătrâni şi nuduri de femeie, cu care, de regulă, ne-au obişnuit expoziţiile. Să şi exemplificăm, deşi mă tem că nu voi putea reda exact obiectivul artistului, mesajul sau tehnica sa.

Bănuţi ia o căruţă şi un cal şi se plimbă prin Gângiova, locul copilăriei sale. Şi poposeşte, din coama alb/negru, pe drumul alb/negru, din satul alb/negru, ici-colo, pe câte o basma roşie, un obraz îngălbenit de soare, ori o fustă galbenă, cu flori de câmp. Sau ia o groapă, în care aşază frunze, aşază resturi din asfalt pur craiovean, aşază o piatră, o altă frunză, o stropeşte bine în laboratorul „de pe creier“ – şi o intitulează, cât se poate de simplu, „H+R+F+A“.

Să mai spunem despre Emil Bănuţi că nu vrea să răspundă la veşnica întrebare „cum v-aţi apucat de fotografie?“. Că a absolvit Facultatea de Electromecanică, dar şi Academia de Arte Vizuale „Ioan Andreescu“ din Cluj. Că expune lucrări în străinătate, în expoziţii de grup. Că nu crede în premii. Şi că, dacă există vreun premiu, vreodată, acesta e istoria. Că nu este membru AAFR, pentru că nu crede în acest titlu – ba, mai mult, îl consideră o minciună. Că urăşte expoziţiile care au 30.000 de titluri dulci… Că expune, obligatoriu, o dată pe an şi numai la Galeria Arta 1 a UAP, lucrări care nu vor mai fi expuse a doua oară. Că îşi cucereşte publicul prin vernisaje inedite, aşa cum a fost ultimul – „Groapa – experiment“ – în care cei mai norocoşi participanţi au primit, din mâna artistului, câteva dintre lucrările originale. Că nu înţelege deloc această aglomerare de fotografi şi că alta era fotografia în ’90, când artişti sacri erau Gellep, Boldâr, Concu şi încă o mână de oameni valoroşi. Că gândeşte numai pentru fotografia alb/negru lucrată manual şi că aproximativ 80% din tehnica folosită o are pe creier. Şi că… şi închei, visul său post-mortem nu este să lucreze pentru el, pentru mine sau pentru Craiova, ci pentru a cuceri două rânduri din Istoria Fotografiei.

Cu emoţie îi amintesc pe ceilalţi. Sunt câteva nume deja spuse aici: Nicu Dan Gellep, Victor Boldâr, Constantin Concu. Toţi artişti EFIAP – Excelenţă a Artiştilor Fotografi, toţi de un talent şi un rafinament artistic indiscutabile. Au fost colegi de peregrinări fotografice cu marii artişti fotografi români şi străini, lucrările lor au fost expuse în saloane naţionale şi internaţionale de marcă, în umbra lor au crescut talente de astăzi şi în faţa lor se înclină, cu respect, toţi fotografii, mai mici sau mai mari. Din modestie, nu au vrut să apară în acest material. Şi, chiar dacă ar fi îngăduit aceasta, pagina ar fi fost prea mică pentru Domniile lor…