Mirosurile de baclavale, de plăcinte calde cu brânză dulce şi stafide te ademeneau să treci pragul cofetăriilor de ieri, locul de întâlnire a îndrăgostiţilor, martorilor la duel, poeţilor, scriitorilor sau actorilor.
Pe străzile Craiovei, undeva prin secolele XVIII – XIX, întâlneai deseori personaje pitoreşti, cu tăvi din lemn legate cu câte o curea din piele de gât, care întrerupeau liniştea urbei la ceasul dimineţii, strigând cât le ţinea gura „Ia plăcinta caldă!“. Marfa lor era apreciată de copii, dar în egală măsură şi de părinţii lor, căci cine nu gusta cu plăcere o baclava sau o plăcintă cu stafide sau fistic din Grecia? Momentele dulci se datorau în acea perioadă a secolului al XVIII-lea acestor personaje ale străzii, dar şi patronilor lor, turci, greci care au găsit de cuviinţă să influenţeze arta culinară românească. Şi pentru că aceste produse erau atât de apreciate şi gustate se întâmpla ca unii olteni de pe la noi să se gândească să facă avere serioasă din comerţul cu baclavale şi plăcinte. „Bunicul lui Jean Mihail făcea comerţ ambulant cu dulciuri, ajungând peste ani să-şi cumpere chiar o moşie cu banii strânşi. S-a născut în acest context o vorbă populară, care spunea cam aşa: «Cu minciuni, cu plăcinţele/Te făcuşi vornic, mişele»“, precizează Toma Rădulescu, şef secţie la Muzeul de Istorie, din cadrul Muzeului „Oltenia“.
Dulciurile de odinioară, dulciurile de azi
Se găseau prin secolul XIX stabiliţi în Craiova şi erau specialişti ai dulciurilor din ţări străine: turci, greci, albanezi. Pentru câteva parale cumpărai alviţă adevărată, sugiuc sau un rahat sirian din cel mai bun. Îi întâlneai fie pe stradă vânzându-şi produsele, fie la târguri. Aveau postate dughene unde, pe lângă delicioasele dulciuri, baclavale, nuga, plăcinţele, puteai găsi o bragă „cum rar îţi era dat să bei“, dar şi siropuri din tot felul de fructe. Succesul lor nu a fost trecut cu vederea de doamnele acelor vremuri care s-au îndeletnicit să inventeze reţete felurite de dulceţuri şi şerbeturi. Aşa se face că nu se întâmpla ca, trecând pragul unei case, să pleci de acolo fără să guşti o dulceaţă pregătită cu migală de stăpâna casei. Şi pentru că faima lor trebuia cel puţin să o egaleze pe cea a maieştrilor bucătari de peste hotare, delicioasele produse culinare, deserturi ispititoare, veneau să îndulcească şi petrecerile boierilor, balurile. La mare căutare era prin „1842 – 1850 şerbetul de trandafiri, vişine, coacăze, pelteaua de coacăze, agurindă, caise, şerbetul de lămâie, dracină, chitră“, după cum precizează Toma Rădulescu. Preocuparea pentru aceste produse face ca la Craiova să se înfiinţeze înainte de Primul Război Mondial o primă fabrică de ciocolată, cu denumirea „Ciocolata Popescu“. „Bomboane din zahăr ars, cu tot felul de umpluturi“ şi toate celelalte produse îi vor aduce Magne Prime la expoziţiile internaţionale din Londra, Paris. La fel de vestită era şi moara lui Barbu Drugă, pentru calitatea deosebită a făinii pe care o producea şi care era distribuită marilor cofetării din Viena şi Paris.
Cofetăriile Băniei
Cu asemenea producători iau fiinţă în Oltenia şi primele cofetării. Le înfiiţează atât oamenii locului, cât şi cofetarii de elită din Germania şi Italia, printre ei Gereminii şi Zampierii. La mare concurenţă erau cofetăriile lui G. Popper din Craiova, de pe strada Madona Dudu numărul 27, un loc „Asortat întotdeauna cu bomboane, pişcoturi“, unde se „execută orice lucrare pentru nunţi, botezuri şi logodni“, dar şi vestita cofetărie a lui G. Andronescu, de pe strada Unirii, sub Hotel Geblescu, „cea mai renumită casă din Oltenia în această branşă. Serveşte cu acurateţă, scrupulozitate şi francheţe banchete, mese de nunţi, de logodne, de botezuri“. Era locul de întâlnire a îndrăgostiţilor care-şi furau priviri şi atingeri timide printre înghiţiturile de prăjituri, tot astfel cum duminica şi sâmbăta, dar şi la zi de sărbătoare, lumea se aduna pentru a gusta o savarină sau o plăcintă caldă la Andronescu. I-au trecut pragul de-a lungul existenţei sale, până la naţionalizare, oameni importanţi din lumea scriiturii sau a politichiei. Pe la 1921, Caragiale era oaspete al locului. I-au urmat sau precedat vizita alte şi alte nume, precum Ion Manolescu, Şt. O. Iosif, Ion Pillat, Alexandru Davila. Cunoscută şi apreciată era şi cofetăria de lux, de la Minerva, „care nu permitea accesul oricui şi în orice ţinută. Se impunea o vestimentaţie corespunzătoare, chiar dacă erai om cu stare de la ţară trebuia, când veneai la cofetăria Minerva, să ai grijă ce haine îţi pui pe tine“, a precizat Toma Rădulescu.
Şi pentru că se întâmpla deseori ca mesele din cofetării să fie pline la zi de sărbătoare, boierii nu mai băteau drumul şi îşi trimiteau servitorii cu bileţelul pentru a li se livra desertul acasă. Aşa că deseori vedeai trecând pe stradă trăsurile cofetăriei.
O lume cu alte obiceiuri, cu o grijă atentă faţă de consumator, căci nu s-a întâmplat vreodată ca produsul gustat să nu fie proaspăt. Purtau această grijă deopotrivă patronii, dar şi binecunoscutul doctor Spitzer care vizita deseori cofetăriile, nu pentru a-şi răsfăţa papilele gustative, ci pentru a verifica starea lucrurilor. „Se dădeau amenzi usturătoare dacă nu corespundeau normelor cofetăriile, mergându-se chiar la închiderea lor. Romanescu însuşi împreună cu acest doctor Spitzer mergeau la 6 dimineaţa pentru a controla calitatea laptelui care lua mai apoi drumul oraşului şi al localurilor care îl foloseau“, a adăugat Toma Rădulescu.
Erau momente dulci din Craiova de altădată.
