„România se va confrunta cu o criză a creditelor în maximum cinci ani“. Acesta nu este exact titlul pe care aţi dori să îl citiţi în ziar. Şi totuşi, este unul dintre pericolele majore pentru economia României.
L-am ascultat cu sufletul la gură pe guvernatorul Mugur Isărescu. Pentru că, într-o economie în care alocările bugetare se fac din peniţă, iar veniturile se fac pe bază de vise, e bine să vezi că o persoană precum guvernatorul băncii centrale este conştientă de riscurile care apar.
Am mai spus asta şi o repet: când în calitate de analist economic atragi atenţia asupra riscurilor, cei care sunt „la butoane“, obligaţi prin fişa postului să minimizeze riscul, se ocupă cu ridiculizarea semnalelor şi etichetarea celor care le trag drept „emisari ai apocalipsei“ sau „piromani ai preţurilor“.
Vrem să recunoaştem sau nu, preţurile au crescut. Nu vorbesc numai de alimentele de bază (pâine, lapte, ulei etc.), dar vă mărturisesc că am rămas absolut surprins atunci când sâmbătă seară am intrat într-o benzinărie să cumpăr un suc (pentru care acum câteva luni am plătit 4,8 lei pentru un litru), iar acum a trebuit să plătesc 7,8 lei.
Ne plac sau nu mesajele guvernatorului, dar trebuie să ţinem seama de ele. Mai ales când ele sunt explicate în metafore pe care inclusiv semidocţii economici decidenţi ar trebui să le înţeleagă: „Nu mai trageţi de economie, pentru că se rupe“; „Trăim cu 14% peste posibilităţi“; „Devenim tot mai vulnerabili“; „Trebuie să ţinem avionul pe linia de plutire“; „Societatea românească a intrat într-un discurs social extrem de periculos“. Toate aceste mesaje şi multe altele au fost transmise de guvernator în mai puţin de jumătate de oră. Ministrul finanţelor era chiar lângă guvernator.
Concret, ce îl îngrijorează pe domnul Isărescu? Inflaţia? Îmi pare că în momentul de faţă nu cel mai mult (deşi asta este singura ţintă a băncii centrale). Ca să fiu mai corect, nu inflaţia pe 2007 îl îngrijorează cel mai mult, ci ceea ce s-ar putea întâmpla cu inflaţia din 2008 şi mai ales din 2009. Îmi pare că BNR s-a resemnat cu ideea că, dacă statistica nu ordonanţează o rată de cel mult 5%, atunci ratăm ţinta de inflaţie (ar fi a doua oară în trei ani). Guvernatorul ştie că riscurile sunt mult mai mari pentru viitor.
„Deficitul comercial – aceasta este problema“ – a declarat guvernatorul. Am scris de prin toamna trecută că e cel mai periculos lucru care se poate întâmpla. Pentru că, aşa cum spunea guvernatorul, importurile mai mari decât exporturile arată cu cât trăim mai mult peste posibilităţi. Sau, cum vă spuneam, cât din plusul nostru de consum neacoperit de economii este subvenţionat de economiile străinilor. Mă întreb retoric: E rău că acest plus este mare şi în creştere continuă?
E rău. Pentru că, aşa cum explicam, importatorii se trezesc în contrapartida produselor şi serviciilor cu lei. Mai sunt „exportatorii de valută din alte state“. Ei îşi aduc economiile aici şi le schimbă în sume în lei. Ambele categorii investesc aceste sume. Şi vor randamente de două feluri: mari şi foarte mari. Dacă le obţin, e totul perfect, îşi mai ţin banii acasă. Dacă nu îi obţin, ţipă după o bonificare suplimentară. Câteodată o obţin, iar cea mai recentă măsură, de majorare a ratei de dobândă de politică monetară până la 7,5%, arată că au avut câştig investitorii speculativi şi nu numai. Câteodată obţin prea puţin şi ţipă în continuare. Aşa s-a întâmplat şi acum. O majorare a ratei de dobândă scumpeşte moneda naţională, e de natură să întărească leul (dacă dobânda pentru el se majorează, creşte interesul pentru monedă şi automat, pe fondul „răririi“ ei, se scumpeşte. Asta, teoretic. Practic, dacă plusul de randament nu este suficient, întărirea „se topeşte“ foarte rapid. În fapt, după decizia de politică monetară de miercuri, exact aşa s-a întâmplat: leul s-a întărit iniţial cu aproape 1% şi numai în 24 de ore a revenit la valoarea dinainte de scumpirea lui. Ce ne spune acest lucru? Că investitorii pe leu vor mai mult. E ca şi când, dacă ne închipuim BNR drept un manager de restaurant, investitorul fiind reprezentat de client, Banca Centrală a adus la masă doar primul fel. Doar că investitorul are un apetit mare. Şi vrea şi felul doi. Dacă îl primeşte, e mulţumit. Dacă nu, mormăie, eventual înjură şi pleacă.
De ce vor investitorii străini randamente mai mari? Pentru că, recunoaştem sau nu, România nu mai e chiar ţara în care profitul se obţinea în procente mai mult decât confortabile. Acelaşi profit se poate obţine în continuare la noi, dar s-a majorat ceva. Şi anume, riscul. De altfel, chiar domnul guvernator a spus: „Economia românească a dat în ultimii nouă ani maximum posibil. Putem să mai creştem în următorii nouă ani, dar cu politici înţelepte“. Hopa, ca investitor străin (speculativ sau de portofoliu), eu aş înţelege aşa: perioada profiturilor maxime a trecut. Acum acestea scad. În plus, dacă politicile sunt neînţelepte (şi aici avem o mulţime), randamentele scad. Şi mi-aş pune întrebarea: mai stau? Dacă mai primesc ceva în plus… mai stau. Dacă nu, plec. Şi depreciez leul. Şi scumpesc importurile. Şi majorez preţurile. Şi cresc inflaţia. Şi scad puterea de cumpărare a românilor. Şi ce dacă? Cam asta mi-aş spune… uitându-mă după o altă Românie, în care să prevăd acelaşi traseu.
Ca să îl citez tot pe guvernator, „o mişcare de asemenea proporţii ar pune economia pe butuci“. Ce înseamnă acest lucru? Randamente mici sau chiar pierderi, diminuarea majorărilor salariale sau chiar pierderi de locuri de muncă. Ceva însă rămâne atât la nivel macro, cât şi la fiecare dintre noi: datoriile…
Or, e clar: perioada banilor ieftini a trecut. Iar scumpirea banilor nu a condus la scăderea îndatorării. Asta ar fi trebuit să se întâmple. Corect? Când creditul devine mai scump, oamenii ar trebui să se împrumute mai puţin, spune teoria economică. Nu însă şi de data asta. Şi am impresia că agitaţia abia începe. Chiar guvernatorul spunea: „Toate mesajele pe care le-a lansat BNR se referă la o perioadă destul de lungă“. De acord. Dar aceasta a început.
