Vâlceanca Laura Vega a învins o boală necruţătoare şi până la 57 de ani a publicat 12 volume de proză şi poezie. A adus pe lume o fetiţă şi în prezent se mândreşte şi cu un nepoţel. Pentru Laura, dragostea nu a ţinut cont de vârstă şi îşi iubeşte soţul şi după două decenii de când acesta a trecut în nefiinţă. În memoria soţului său a amenajat în apartamentul în care locuieşte o cameră cu decoraţiile din război şi cărţile militare ale fostului medic, încăpere pe care vrea să o transforme în muzeu.
Laura Vega a avut o viaţă grea. La vârsta de şapte ani, când era în clasa întâi, s-a îmbolnăvit de meningoencefalită TBC. Boala a imobilizat-o la pat până la vârsta de 12 ani. „Din cauza bolii stăteam o lună acasă şi două prin spitale. A fost un şoc pentru mine că nu m-am mai putut duce la şcoală pentru că îmi plăcea foarte mult. Medicii îi spuneau mamei că nu am nici o şansă de vindecare“, şi-a început Laura povestea. Pentru că nu se mai putea deplasa, părinţii o lăsau acasă, să aibă grijă de pui. Chiar dacă nu putea să meargă, Laura îşi aminteşte că nu pierdea nici un pui. „Stăteam pe prispa unei bucătării şi îi chemam când vedeam că se duc departe. Îmi amintesc că era vară. De undeva a căzut, pe prispă, în apropierea mea, o pasăre care era şchioapă. M-a impresionat foarte mult şi asta m-a făcut să trec peste boala mea. În clipa aceea am zis «Doamne, nu sunt singură pe pământ!». Am urmărit-o cu privirea şi, când s-a apropiat de mine, am mângâiat-o zicând: «Noi suntem fetele suferinţei». Şi atunci am făcut primele versuri ale unei poezii despre acea pasăre, pe care le-am memorat şi când a venit sora mea de la şcoală am rugat-o să mi le scrie. Aşa am început să scriu poezii“, îşi aminteşte Laura.
22 de intervenţii chirurgicale pe tot corpul
Pentru a merge din nou, Laura a suferit 22 de operaţii chirurgicale, iar mâna stângă nu o poate folosi nici astăzi şi se deplasează cu ajutorul unei cârje. Din cauza bolii, în ultimii doi ani de liceu şi primii doi de facultate, Laura şi-a pierdut vederea. După mai multe intervenţii chirurgicale, vederea i-a mai revenit. A absolvit Facultatea de Ştiinţe Juridice – Secţia Criminalistică şi a mai făcut un an la Teologie şi unul la Jurnalistică, dar nu a continuat cursurile din lipsa banilor. De-a lungul vieţii a publicat 12 volume de poezie şi proză. Primul volum a fost publicat în 1985, „Ţărmul Aurorei“. „Pe vremea comunismului era foarte greu să publici o carte, îmi mai apăruseră până atunci poezii în fostul ziar «Orizontul»“, a spus Laura. A mai publicat volumele: „Ecouri“ – articole, reportaje, poezii, „În lumea scriitorilor“, „Tactica cercetării penale la faţa locului a accidentelor de circulaţie“, „Sub semnul constelaţiei Vega“, „Memoriile colonelului George Istrati“, „Infinitul din palmă – viaţa medicului Gheorghe Marcu“, „Memoria lacrimii“, ultimul volum apărut în 2005 fiind „Lacrima vremii – Muguri de rouă“. A mai publicat la Editura „Amurg Sentimental“ proză, „Întâlniri în cuvânt“ la Editura Societăţii Scriitorilor Români din România şi „Enciclopedia personalităţilor vâlcene“.
„Ne-am iubit, în ciuda diferenţei mari de vârstă dintre noi“
Laura Vega şi-a cunoscut soţul în 1974. Pe atunci, lucra la Consiliul Judeţean Vâlcea şi mânca la cantina partidului. La aceeaşi cantină lua masa şi şeful Secţiei de endocrinologie a Spitalului Judeţean de Urgenţă (SJU) Vâlcea, medicul Gheorghe Marcu. „A venit într-o zi cu un ziar în care îmi apăruse o poezie. M-a felicitat şi m-a invitat la masa lui… Aşa a început totul. În fiecare zi găsea timp să ne întâlnim. Atunci a început o prietenie romantică între noi şi ne-am căsătorit“, a spus Laura. Deşi între Laura Vega şi Gheorghe Marcu era o diferenţă foarte mare de vârstă, aceasta nu a fost o piedică în fericirea lor. „Ne-am iubit, în ciuda diferenţei mari de vârstă dintre noi. Era mai mare cu 43 de ani decât mine, dar asta nu a contat. Am fost împreună 22 de ani. Era de o nobleţe ieşită din comun“, îşi aminteşte Laura despre soţul ei. La doi ani după căsătorie, Dumnezeu le-a dat o fetiţă. „Şi-a dorit foarte mult copii şi după doi ani de la căsătorie am născut-o pe Simona. A iubit-o foarte mult şi când a murit el, fata avea 11 ani. Simona a fost darul ceresc pe care mi l-a dat Dumnezeu. Prin ea am găsit toată împlinirea şi am simţit că iubesc. Am acum şi un nepoţel de doi ani şi o lună pe care îl iubesc. E sufletul meu“, a spus Laura.
Muzeu şi poezii în memoria soţului
Gheorghe Marcu a fost pe front în cel de-al II-lea război mondial, fiind sublocotenent în Regionala Piteşti, în specialitatea militară 119, şi a lucrat ca medic de batalion în Regimentul 31 Infanterie. A fost medic sublocotenent în 1941 şi medic al Şcolii de Infanterie în 1944. A fost pensionat la limită de vârstă cu ordinul 07434-18 în decembrie 1957 şi trecut în rezervă. A fost decorat cu Ordinul Coroana României cu Spade „Virtutea militară“, meritul sanitar clasa II. Gheorghe Marcu a fost apoi şeful Secţiei de endocrinologie a spitalului din Râmnicu Vâlcea. „Am scris o carte în memoria lui «Infinitul din palmă – viaţa medicului Gheorghe Marcu», şi i-am dedicat foarte multe poezii“, a precizat Laura Vega. În poezia „Mai cade o lacrimă“, Laura a scris: „După 22 de ani de nemurire!/Mi-a dat o clipă din nemurirea sa/Te-am trezit puţin din somnul veşnic/Iartă-mă!/Iartă-mă!/Mi-e tare dor de tine“. În altă poezie, Laura mărturiseşte că îi e foarte dor de soţul său. „Mi-e dor de preţiosul chip/Amintire rămas în inima mea/Dar trupu-ţi curge, de nisip,/Ca timpul când pierde o stea“. „L-am iubit foarte mult şi în memoria lui am amenajat o cameră din apartament cu toate ordinele şi medaliile obţinute de el în timpul războiului. Le-am strâns pe toate şi vreau să fac un muzeu în memoria lui. În camera respectivă am adunat multe cărţi de strategie şi de ordin militar. În memoria soţului particip la toate sărbătorile de ordin militar. Vreau să inaugurez camera după Ziua Armatei“, a menţionat Laura. Tot în memoria soţului, Laura participă la toate sărbătorile naţionale organizate anual la Ţebea şi la Alba Iulia şi ţine tot timpul cu ea drapelul României, despre care spune că „e simţirea ei românească profundă“.
