Deşi cunoaştem fraza clasică a basmelor „şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi“, căsnicia nu este o stare, ci un proces. A-ţi împărţi viaţa cu cineva este total diferit de a împărţi cu cineva o lungă plimbare prin parc, un weekend sau o cină.
Atunci când vorbim de căsătorie şi de cuplu, înţelegem o „relaţie intimă“, o relaţie foarte personală care implică experienţa trăită de un „noi“.
Importanţa acestor tulburări de relaţie şi de interacţiune apare mai clar atunci când ne gândim la importanţa suferinţei pe care o produce partenerului şi la influenţa pe care o pot exercita asupra bunei stări psihice şi fizice a partenerilor şi a celor apropiaţi.
Fiecare cuplu are istoria sa, dar şi anumite faze de formare, dezvoltare, destrămare. În fiecare din aceste faze, partenerii trec prin diverse crize personale, care se răsfrâng asupra dinamicii de cuplu. Există câteva stadii, câteva acte într-o dramă plină de tensiuni, de fericire şi nefericire, de speranţe şi dezamăgiri. Cu alte cuvinte, relaţia maritală este viaţa însăşi, şi deci inevitabil legată de conflicte, tensiuni, crize şi neînţelegeri. Fiecare etapă de viaţă, şi prin urmare şi de căsnicie, prezintă condiţii externe şi interne la care adaptarea este dificilă. Dacă pentru unii aceste crize sunt evenimente îmbogăţitoare, pentru alţii sunt copleşitoare.
Pentru a înţelege relaţia maritală este important să recunoaştem fiecare fază de dezvoltare, cu crizele ei tipice, normale. Mai mult decât atât, în aceste frământări pentru găsirea soluţiilor adecvate se menţine vie relaţia maritală.
Căsnicia impune curajul de a accepta creşterea reală, schimbarea şi riscarea propriei libertăţi. Cuplurile ar trebui să fie dispuse să se expună crizelor într-un mod adevărat. Crizele maritale nu sunt simptome patologice. Fenomenele patologice ale căsniciei apar din evitarea crizelor normale şi inevitabile ale dezvoltării.
Într-un cuplu se desfăşoară un joc problematic între parteneri în care aceştia sunt captivi prin conflictele lor mutuale nerezolvate, care sunt puse în act în mod iraţional.
O relaţie de cuplu intensă determină o modificare substanţială a personalităţilor ambilor parteneri. Poate produce chiar personalităţi rigide în raport cu interacţiunea lor. Cu alte cuvinte, o personalitate care este produsul relaţiei de cuplu şi al influenţei partenerului va diferi uneori de acea personalitate dinafara relaţiei de cuplu. Personalităţile interacţionare sunt interdependente şi se definesc prin influenţa reciprocă pe care o au una asupra celeilalte.
Unele tulburări de relaţie pot juca un rol important nu numai în declanşarea, ci şi în recidivele unor stări depresive, în tulburările psihosomatice, tulburări de adaptare, tulburări de dinamică sexuală.
Terapia conjugală
Întrebarea de bază la care trebuie să răspundă un cuplu care doreşte o întâlnire cu un specialist este: „Dorim noi doi să intrăm într-un proces de consiliere/terapie pentru a ajunge la o mai bună înţelegere a dificultăţilor cuplului în traiul împreună? Suntem pregătiţi pentru a învăţa ceva din criza actuală?“.
Este important să distingem ceea ce ar fi de dorit şi ideal (scop ideal) de ceea ce este clinic posibil (scop realist). Terapia conjugală se adaptează nevoilor cuplului, stadiului său de dezvoltare şi posibilităţilor sale.
Terapeutul de cuplu
Terapeutul de cuplu va încerca să păstreze o poziţie neutră, de observator obiectiv, sau poate va încerca să intre în „jocul“ cuplului respectiv şi să-i folosească legile în mod constructiv.
Există în mare două forme de metode prin care se poate aborda psihoterapia de cuplu, unele ce vizează elaborarea conflictelor (de orientare psihanalitică) şi altele care vizează modificarea comportamentului şi care se inspiră din teoriile sistemice şi ale comunicării. În prima formă, terapia încearcă să înţeleagă mai bine comportamentul partenerilor cu motivaţiile lor inconştiente. În a doua formă, se pleacă de la o modificare directă a comportamentului şi comunicării, sprijinindu-se pe învăţarea bazată pe efect.
www.ele.ro
