Sunt personaje care există şi astăzi, dar care aparţin şi trecutului. În aceleaşi haine zdrenţuite, emanând uneori acelaşi miros supărător, şi-au schimbat doar înfăţişarea. Poartă însă acelaşi nume – nebunii străzilor.
Sunt personaje care aparţin vremurilor în care au trăit, sunt nebunii de odinioară, care făceau deliciul audienţei. Fiecare vine cu povestea lui de viaţă, întotdeauna tristă. Printre ei şi Florea (Nebunul), „un personaj cu totul ieşit din comun, un nebun liniştit, care aducea în peisajul Craiovei de altădată o notă aparte“, după cum mărturisesc Alexandru Firescu şi Constantin Gheorghiu în „Craiova, mon amour“. Prezentarea continuă: „Înalt, slab, bântuit de o logoree greu de stăpânit, neglijent îmbrăcat, îşi făcea veacul pe străzi, abordând trecătorii“. Era un împătimit fan al fotbalului, îl întâlneai la fiecare partidă, chiar şi la antrenamente. Avea acelaşi repertoriu: „Hai, Craiova, ai noştri bat!“. „Era un apropiat al fotbaliştilor de la care ciupea (fără să ceară) câţiva lei, cu care-şi ducea zilele. O sursă de venit îi aduceau elevii de la liceele craiovene („Să trăiţi, domn’ elev, să vă văd student! Ai noştri bat!“)… Nebun, nebun, dar Florea avea o memorie cu totul ieşită din comun. Cânta şi spunea cuplete din programele grădinilor de vară, făcând deliciul auditorilor. Când era în zi bună, declama în întregime „Luceafărul“, cu participare sufletească aparte, lăsându-şi mut auditoriul“.
Lumea îl privea cu simpatie, avea grijă şi de confraţii săi, nebuni ai străzii, Mitiţă Cofetarul, doamna Grecu, fosta patroană a unei fabrici de nasturi, Ţipi Porubski, spunând celor ce-i priveau curios, dezaprobator: „Doamnelor şi domnilor, fiţi filotimi. Sunt nebunii noştri!“. Dar, într-o zi, Florea, suporterul onorific cu intrarea liberă la orice meci, desculţ şi tuns, a dispărut. Câţiva tineri, care văzuseră în persoana inofensivului nebun o ameninţare, au găsit de cuviinţă să-l interneze într-un ospiciu. Nu a suportat acest tratament, s-a stins curând. Craiova pierdea un miraj, căci cine să mai fi rostit „Luceafărul“ în întregime?
Nebunia unui fost „bogătaş“
La pas pe străzile Craiovei de odinioară aveam să întâlnim alt personaj, scund, slab, îmbrăcat ponosit, dar cu o voce ascuţită, Fănică, ţinta glumelor elevilor de şcoală. Îşi ducea zilele în podul casei unui cunoscut avocat, care-l adăpostise din milă. Toată lumea îi ştia povestea, căci de fiecare dată când avea ocazia sau când era provocat începea să vorbească despre trecutul său. „Domnule, am fost om bogat. Cu pământuri la Breasta, case, acareturi, slugi, om situat bine. L-am cunoscut pe avocatul Bulgaru, i-am dat actele, le-a aruncat şi s-a făcut proprietar pe averea mea, pe pământurile mele. Trebuie să găsesc neapărat actele“.
Şi uite-aşa, din zori şi până seara, Fănică aduna toate hârtiile întâlnite în cale, convins fiind că numai în acest fel îşi va recupera averea. „Le strângea cu patimă, scrise sau nescrise, ambalaje sau teze ale elevilor, tot ce găsea, depozitându-le în podul în care locuia. Într-o zi, cineva din familia avocatului s-a urcat în pod. Mormanele de hârtie ocupau, copleşitor, întreg spaţiul. Îngrozit, temându-se de un eventual incendiu procvocat din neatenţie, avocatul şi-a călcat pe suflet şi l-a gonit. Supărat, Fănică nu pregeta să-şi completeze povestea: „Acum, mi-a luat şi casa…“. În nebunia sa totul era posibil. S-a stins convins fiind că a fost victima unei infracţiuni. Că a fost sau nu aşa, nimeni nu poate şti? Fănică a rămas nebunul frumos de altădată, un fost „bogataş“, mort în mizerie.
„Dacă nu vă e cu supărare,/Daţi-mi, vă rog, o ţigare“
„Daţi-mi alcool“ sau „Dacă nu vă e cu supărare,/Daţi-mi, vă rog, o ţigare“, însoţit de recunoştinţa „Mulţumesc frumos/Pentru gestul generos“ – replicile care l-au consacrat pe Fulger, un boem al Craiovei, un frumos nebun, care şi-a consumat tinereţea scriind versuri. De statură mică, neglijent îmbrăcat, „cu un verb adesea licenţios şi chiar agresiv“, poetul George Avram, cunoscut sub numele Fulger, a decăzut abrupt, devenind un poet al nimănui. I-a înlesnit alunecarea înspre neîmpliniri şi suferinţe votca, pe care personajul Craiovei de altădată o bea când era „tratat“ de cei care-l bajocoreau. Era un client fidel al barurilor. Nu ocolea nici un local. Stilul de viaţă avea să-l coste într-o bună zi. Ajunsese tot mai agresiv, tot mai zdrenţuit şi murdar, iar corpul său împrăştia mirosuri pestilenţiale. „Votca, precum şi detenţiile pentru “manifestări de simpatie“ faţă de „Comunismul cu iz de ceapă“, cum îl evoca în versurile sale, îl transformă într-o epavă. În timp, a dispărut, dar fără să ştie cineva când şi cum. Mult mai târziu, colegul nostru Teofil Popescu ne-a adus detalii cutremurătoare.
Mânat de treburi gazetăreşti la Depoul CFR, a aflat că George Avram Fulgerul fusese găsit lângă un gard, ghemuit cu genunchii la gură, vegheat de un câine de pripas. Să fi fost acesta ultimul său prieten? Cumplită soartă“, vin să povestească sfârşitul tragic al altui nebun frumos Alexandru Firescu şi Constantin Gheorghiu. Povestea lor e astăzi povestea altora, numai farmecul s-a pierdut undeva în negura timpului.
Semn grafic
Povestea tristă a unui artist
Ţipi Porubski provenea dintr-o familie cu trecut frumos şi interesant. Destinul i-a hărăzit o soartă crudă, un sfârşit tragic. „Tatăl, Jean Porubski, fusese un veritabil demnitar local, un cercetător asiduu şi autorizat al trecutului nostru istoric, un filolog şi etnograf stimabil. O carte a sa („Legenda Sfintei Thais“) s-a bucurat de preţuirile în totul elogioase ale cărturarului C. D. Fortunescu. A scris chiar şi o „Istorie a Teatrului Naţional din Craiova“, dar, după o percheziţie a securităţii, o dată cu alte manuscrise importante, această trudă i-a fost risipită, lucrarea ajungând în cine ştie ce mâini necurate. Fuseseră lipsiţi de două case impozante şi ajunseseră chiriaşi la Casa Polonă. „Ţipi“ (nu i-am cunoscut niciodată adevăratul nume!) căpătase o instrucţie aleasă. Picta cu reală aptitudine, fusese elegantă. Debusolată, rămasă fără familie şi fără rost în lume, cutreiera zilnic oraşul. Purta permanent două valijoare, în care păstra puţinul ei. O vreme, craiovenii – mai ales colegii, artişti plastici (Gregorian, Vlăescu, Bratu, profesorul Hagiescu) au ajutat-o să poată trăi de azi pe mâine. Greutăţile propriilor vieţi i-au oprit în cele din urmă să mai dea continuare acestei colegiale înţelegeri. Provocată de „Hasimanalele“ oraşului – copii sau adulţi – a devenit din ce în ce mai agresivă. Ani la rând şi-a găsit odihna de noapte, în timpuri toride sau de ger cumplit – în clopotniţa Bisericii Mântuleasa, acoperindu-se cu un palton zdrenţuit“, îi spun povestea tristă Alexandru Firescu şi Constantin Gheorghiu în „Craiova, mon amour“.
