Miros de mititei ce inunda oraşul, iubiri consumate la ceas de seară, muzicanţi de renume, care întreţineau atmosfera, sunt doar câteva elemente ale vieţii de noapte ale Craiovei de altădată.
Poveştile de altădată consumate în lumina discretă a lunii fac astăzi deliciul celor care vor să mai guste din aroma unor întâmplări cu iz de vechi. Căci ce poate fi mai plăcut decât să trăieşti fiorul unei răpiri în noapte sau să faci o plimbare imaginară prin localurile de altădată.
Întâmplări stropite cu pelin de mai
„În Valea Vlăicii, în apropierea fostei Garnizoane a Craiovei, alături de alte prăvălii, se găsea cârciuma unui anume Popescu. Lumea uitase de mult numele cârciumarului, sau poate nu-l uitase, dar prefera porecla de «Inimă-acră» dată de un client pentru «felul întunecat» al patronului. În ciuda apelativului, cârciumarul se bucura de o clientelă numeroasă şi constantă…Asta pentru că «Inimă-acră» deţinea un «pelin de mai» cum nu mai găseai la alţi cârciumari, pelin lângă care se mânca specialitatea casei- cârnaţi de porc uscaţi, preparaţi după o reţetă proprie, ţinută «strict secret㻓, precizează Constantin Gheorghiu şi Alexandru Firescu în lucrarea „Craiova, Mon amour“. Sunt legate de aceste locuri povestiri interesante. Chefurile erau ceva obişnuit aici. Cârciuma nu era ocolită nici de artişti, care dădeau adevărate reprezentaţii. Veneau frecvent Costel Rădulescu (zis „slăvitul“, pentru marile sale roluri din piesele istorice şi de inspiraţie religioasă), Costică Nădejde, Manu Nedeianu. Dar mai cu seamă era nelipsitul maestru Ovidiu Rocoş, însoţit frecvent de elevii de la Conservator. „Mesenii se simţeau bine, se antrenau în discuţii sau intrau în transă, când meşterul (aşa era numit maestrul) «zicea» versuri. Rocoş avea două poezii predilecte, pe care tinerii învăţăcei le ascultau vrăjiţi: «Regina Ostrogoţilor» de George Coşbuc şi «Neam rău» de Haralamb Lecca. Atunci când marele artist îşi încheia «recitalul», bolta cârciumii se cutremura de aplauze şi parcă însuşi «Inimă-acră» era alt om“, mărturisesc Constantin Gheorghiu şi Alexandru Firescu. După astfel de petreceri udate cu pelin, eroii lor, Rocoş şi învăţăceii, făceau şi lucruri mai puţin lăudabile. „Era iarnă, frig şi s-a mers prin viforniţă până la staţia de trăsuri din spatele fostei pieţe Marşeu. În faţa cârciumii «La peştele de argint», unde se încălzeau mai ales vânzătorii de la pescării, se zăreau prin vântoase două-trei trăsuri fără birjari. Caii obosiţi şi zgribuliţi îşi aşteptau stăpânii aflaţi la cârciumă, la o ţuică fiartă…Ce i-a venit meşterului: s-au urcat pe capra unei trăsuri, iar pe canapele şi-a aşezat «elevii de gardă»- Nae Constantinescu, Buby Bozdogescu şi Mladin- şi mână birjar!“, se relatează în lucrarea celor doi oameni de litere. Au sfârşit prin a fi prinşi, iar onorabilii cheflii au stat în arest până a doua zi.
La ceas de seară
În alt colţ de oraş, seara, în amurg, mirosul grătarelor de mititei inunda oraşul, iar din grădinile de vară se auzeau primele acorduri ale orchestrelor. Viaţa de noapte din vechea Craiovă se derula pe muzica virtuoşilor de la „Paşa“, „Minerva“, „Cina“. Muzicanţii ştiau gusturile clienţilor şi cântau respectând pretenţiile acestora. Se auzeau seară de seară melodii precum „Cavaleria uşoară“, „Pe o piaţă persană“. Sunetele se auzeau până dincolo de magazinul „Boston“ din Piaţa Prefecturii, făcându-i chiar şi pe cei mai grăbiţi trecători să se îndrepte spre gardul grădinii de vară. Dar, totuşi, cel mai frumos la „Cina“ era. Seară de seară, se auzea discret muzica interpretată de pianistul Kalman şi de violonistul Anghelescu. Localul era frecventat de multă lume, dar când patronul a angajat o solistă, o superbă creolă, cu voce dulce, mesele au început să se găsească şi mai greu. Ba s-au născut şi pasiuni ascunse. Fiecare Don Juan avea impresia că „diva“ cântă pentru el, printre ei, şi „Domnul Titu“ din istorioara prezentată de cei doi autori ai lucrării „Craiova, Mon amour“. Domnul Titu era elev la Conservator şi figurant în trupa Teatrului Naţional. „Proaspăt şi impecabil ras, cu pantalonul la dungă, o urmărea discret, în fiecare zi, pe Consuela, solista de la Cina, şi, nu de puţine ori, când era lipsit de mijloace financiare, stătea dincolo de gardul grădinii localului şi-şi asculta dulcineea. Când avea bani, se înfiinţa în local, se aşeza la o masă mai apropiată de orchestră, făcea o comandă «economică» şi o asculta pe solistă, suferind când aceasta era invitată, între apariţii, de clienţi cu bani, şi se ambiţiona să se facă remarcat de cea care îi sucise minţile“. Într-o seară se hotărăşte să atragă cu orice chip atenţia, aşa că „intră hotărât în local: a avut marea şansă să găsească o masă liberă lângă estradă, a comandat friptura şi halba de bere, după tradiţie. În local, mama Leana şi Maria, florărese, au venit la masă cu coşurile încărcate de crizanteme şi fire de busuioc. Ca într-o magie, Maria a zdrobit între degete un fir de busuioc, l-a purtat pe faţa domnului Titu, i-a descântat de dragoste. Vrăjit de gest şi încurajat de cântecul interpretat de Consuela, domnul Titu luă o hotărâre de zile mari: „Fetelor, cât costă toate crizantemele voastre?“, „Mult, domnule Titule…“, „Mult, mult, dar cât?“. Se convine la preţ şi, ca într-o regie de teatru, la indicaţiile primite, mama Leana şi Maria se aşază pe marginea estradei „să clădească“ firele de crizanteme la picioarele Consuelei. Solista se prefăcea că se miră, îşi etala- senină şi parşivă- jocul de scenă. Tot localul trăia deplin acest spectacol, al zidirii în flori a frumoasei soliste, ca în nemuritoarea legendă. Domnul Titu se arăta „pasiv“ la acest ritual, dar făcea orice ca să se ştie cine este enigmaticul făptaş. În plin crescendo al tensiunii şi surprizei (la care nimeni nu se gândise), la un moment dat, Maria se adresează, plictisită şi disperată, celui care o plătise pentru acest spectacol-omagiu: „Nu le mai putem pune, domnule Titu, că cade…“. „Cacofonia“ căzu ca o secure. S-a râs copios, „Domnul Titu“ nu s-a putut arăta decât „Feştelit“ de întâmplare. A plecat cu gustul amar al unei pasiuni neîmplinite şi cu hohotele de râs răsunându-i în urechi. Şi, totuşi, cine ştie, la ceas de seară, poate, va întâlni într-o zi, ca mulţi alţii, iubirea împlinită…“
