Spitalele Obedeanu, Filantropia, Sfânta Treime, dar şi mănăstirile tratau în secolul trecut boli precum ciumă, holeră, TBC, dar şi varicelă şi poliomelită.
Dacă pentru limba vorbită, la început a fost cuvântul, în cazul spitalelor, la început au fost bolniţele, mănăstri cu atribuţiuni spitaliceşti. S-au născut de la preceptul creştin: îngrijeşte-ţi aproapele. Chiar Mihai Viteazul a fost unul dintre aceia care s-au îngrijit să asigure o bolniţă la Cozia, pentru cei care rămăseseră cu sechele din luptele cu turcii. Cea mai importantă bolniţă a Doljului rămâne însă la Mănăstirea Sadova. Regulamentul organic de la 1831 stabilea chiar ca aceia care au boli molipsitoare să stea la Sadova, pentru a împiedica răspândirea lor în urbe. Tot la aceste bolniţe aveau să fie trataţi şi turcii: „În iarna grea a lui ’78, turcii căzuţi prin nămeţii de zăpadă erau ridicaţi de ai noştri şi îngrijiţi în bolniţe, deşi în timpul războiului aceştia încălcaseră statutul Crucii Roşii, care stipula ca atunci când se arborează steagul crucii, răniţii şi morţii să fie ridicaţi, fără a se trage asupra acelora care efectau această procedură“, a precizat Toma Rădulescu, de la Muzeul de Istorie al Olteniei. O dată cu trecerea anilor, lucrurile aveau să avanseze, oltenii fiind printre primii care au avut un spital după normele europene. Era vorba de înfiinţarea Spitalului Obedeanu. „Conform hrisovului lui Grigore Ghica al II-lea, în chiliile mănăstirii de la Obedeanu se înfiinţează un spital cu 12 paturi, un număr simbolic, după numărul Apostolilor. Se numea Aşezământul Spitalicesc Obedeanu, iar mai târziu, după 1831, avea să devină «Eforia spitalelor civile din ţara românească», o mândrie alături de aşezămintele Brâncoveneşti“, a completat Toma Rădulescu. I-au urmat apoi alte spitale, Filantropia, Sfânta Treime şi Spitalul Militar. Toate aveau în dotare o serie de moşii date de Obedeni, de unde îşi procurau alimente şi lemne. Nu le lipseau nici farmaciştii, care strângeau plante din care făceau diferite leacuri, pe care apoi le notau în condica de reţete naturiste. Cioclii erau şi ei personaje nelipsite din preajma spitalelor, ei se ocupau de „tratamentul“ morţilor.
Bolile ucigătoare
O incursiune în spitalele olteneşti ale secolului XIX ne va indica tuberculoza drept boala numărul 1, care cauzează o mortalitate mai mare decât tifosul exantematic sau febra tifoidă. Tuberculoza a fost numită, pe bună dreptate, „boala secolului romantic“, iar literatura a tratat-o, la rândul ei, ca o boală romantică, asociind-o cu moartea timpurie şi creând în jurul celor ce-o purtau o anumită aură. Câţiva scriitori români care au murit de tuberculoză au fost Nicolae Bălcescu, Alecu Russo, Iulia Hasdeu, Vasile Cârlova, Nicolae Filimon. Holera a dat şi ea de furcă pe la 1913 celor mai renumiţi doctori olteni precum Ion Cernătescu, Dima Georgescu, Nicolae Roscovschi. Alte boli ucigătoare erau ciuma şi paludismul sau frigurile date de ţânţari, care proveneau din bălţile care înconjurau odinioară urbea. Nu au lipsit de pe listă nici poliomelita sau varicela, boli mortale la acea dată.
