Toată viaţa a fost profesoară. La pensie, s-a gândit să se reprofileze. S-a apucat de ţesut şi în doar patru ani a ridicat un atelier ale cărui covoare olteneşti sunt premiate şi apreciate în zeci de expoziţii din ţară şi străinătate.
Dacă ajungi în Bechet şi te întrebi ce ai putea vizita în acest orăşel de la Dunăre, orice localnic îţi răspunde, fără să stea prea mult pe gânduri: portul şi, neapărat, „covoarele lu’ Nadu“. Acestea din urmă sunt, de fapt, marea atracţie atât pentru localnici, cât şi pentru curioşi şi eventuali cumpărători din ţară şi străinătate. Motivul: covoarele de aici sunt pur olteneşti, ţesute la război, după meşteşugul vechi de sute de ani.
Dibuieşti uşor adresa „fabricii“ – cum îi spune toată lumea atelierului de ţesătorie. Şi cum treci de uşa de lemn, intri într-o lume pe care ai fi crezut-o dispărută demult. Pereţii sunt daţi cu var alb, imaculat, aşa cum erau cândva odăile bunicilor. Iar din loc în loc stau agăţate farfurii şi oale de pământ, frumos pictate de mână, funii de ceapă, ardei şi usturoi, ştiuleţi de porumb şi câte şi mai câte podoabe cu care bătrânii noştri îşi înfrumuseţau odată atât de frumos casele. Un fier de călcat cu cărbuni pe plită şi o mână de lemne în soba tradiţională, ţărănească te poftesc în atmosfera unei case obişnuite, de la ţară. Dar ceea ce-ţi ia cu desăvârşire ochii în această încăpere sunt zecile de covoare, carpete, prosoape, ştergare, traiste, feţe de masă şi canaturi puse în aşa fel încât să-l întâmpine şi să-l lase pe vizitator cu răsuflarea tăiată. Unele mai vechi, altele mai noi, unele cu motive florale, altele geometrice, câteva în culori calde, dar cele mai multe vii, proaspete, contrastante, covoarele din atelierul Antoanetei Nadu sunt de o frumuseţe rară. Lucrate manual şi respectând modelul tradiţional, moştenit din moşi-strămoşi, având culori temperamentale, motive geometrice sau florale, ele reflectă tradiţia şi spiritul oltenesc.
Meşteşug moştenit de la bunici
Cinci războaie, în câte un petic de loc al încăperii, iar în faţa lor, cinci femei ale căror degete se pierd între iţele maşinăriilor de lemn. Concentrate asupra lucrului, femeile întorc cu pricepere firele de lână, le răsucesc şi le bat, lăsând în urmă proaspete şi aproape vii flori, romburi, linii şerpuite sau spice de grâu. La picioarele scăunelelor de lemn, mănunchiuri de lână colorată îşi aşteaptă răbdătoare rândul. Tronând la cel mai mare dintre războaie, cu spatele la ucenice, dar cu urechile ciulite la orice batere a urzelii, stă maestra Floarea Roşca. Lucrează la atelier de la înfiinţare. Însă, îndemânarea la ţesut a deprins-o încă din anii copilăriei.
„Am învăţat să ţes pe la şapte-opt ani, de la mama şi bunica. Stăteam ca orice ţânc şi căscam gura la ele, până am furat meseria. Mai cu ruptul urzelii, mai cu încurcatul firelor, până la urmă, m-am priceput şi eu. La 16 ani m-am angajat la Craiova, la Arta populară. M-am întors la ţară după zece ani, iar când doamna Nadu a deschis atelierul, m-am angajat fără să clipesc“, povesteşte şefa ţesătoarelor urzeala vieţii ei. De atunci, în 2003, a luat fiecare ucenică venită la atelier sub aripa ei. Pe toate le-a învăţat meşteşugul războiului de ţesut şi astăzi lucrează toate, cot la cot, covoare de expoziţii, vândute la licitaţii sau în târguri de renume din ţară.
„Este o adevărată artă. Îţi trebuie răbdare şi îndemânare, dar şi inspiraţie. Nu copiem vreun model anume, ci lucrăm după un proiect pe care ni-l imaginăm singure, cu mintea noastră. Totul este lucrat manual şi este o muncă migăloasă, care durează, numai la un singur covor, două sau trei săptămâni. Nimic nu se compară cu bucuria şi statisfacţia lucrului bine terminat. Iar laudele pe care le-am primit, comenzile pe care nu mai prididim să le onorăm şi premiile cu care se întoarce doamna Nadu sunt cea mai frumoasă răsplată pentru ceea ce facem!“, a spus Floarea Roşca.
De la profesoară, la femeie de afaceri
Abia întoarsă de la două expoziţii – una la Muzeul Satului din Bucureşti, alta personală, la Sibiu -, patroana afacerii îşi trage niţel sufletul după încă o săptămână de alergătură. Este pensionată de şapte ani, dar munceşte mai abitir ca o tânără de 20. Aşezată la cel mai vechi război, Antoaneta Nadu îşi priveşte cu orgoliu ucenicele. Ea ştie cel mai bine ce înseamnă acest atelier, câte a realizat cu el, câţi lauri a smuls prin locurile în care şi-a expus covoarele. Le lasă deci pe ucenice să vorbească, să-şi laude meseria, cu aceeaşi îngăduinţă şi blândeţe cu care îşi privea altădată elevii.
Până acum câţiva ani, Antoaneta a fost profesoară de biologie în Bechet. Spirit întreprizător, femeia a vrut să facă totuşi ceva mai mult pentru familia ei. A deschis o brutărie. Iar după zece ani, când oboseala a ajuns-o, s-a gândit la altă afacere, mai liniştită, care să o satisfacă atât material, cât şi sufleteşte.
„Am ales ţesutul covoarelor. Învăţasem de mică să ţes şi chiar păstrez şi lucrez şi acum la războiul pe care l-am moştenit de la bunica. Ideea aceasta am întors-o câţiva ani pe toate feţele şi abia în 2003 am pus-o în practică. Am început cu o singură lucrătoare, cu care ţeseam cot la cot. Treptat, am mărit numărul ucenicelor. Astăzi am cinci femei care lucrează atât pentru expoziţii, cât şi la comandă“, povesteşte Antoaneta Nadu cursul afacerii cu covoare olteneşti.
Becali a dat 200 de milioane pe un covor
Reţeta succesului acestui atelier a fost una simplă: tradiţia. Utilizând ca materiale doar lână şi bumbac, vopsite natural în foi de gutui, platin, tei şi lucrate la războaie comandate special la tâmplari după modelul celor vechi, strămoşeşti, covoarele Antoanetei nu aveau cum să dea greş. Mai ales că ele erau inspirate din obiceiurile de la ţară şi lucrate cu motivele tradiţionale olteneşti – atât de rare în zilele noastre!
„Recunosc că acum câţiva ani nu mi-aş fi imaginat că dintr-o profesoară voi ajunge un important om de afaceri. Dar succesul nu a întârziat să apară. Am fost la zeci de expoziţii, unele în ţară, altele în străinătate. Iar comenzile au început să curgă atât de aici, cât şi din Canada, Franţa, SUA. Cât valorează covoarele mele? O licitaţie de acum câteva săptămâni i-a lămurit pe toţi de ceea ce eu ştiam: 200 de milioane un covor, cu atât a cumpărat Gigi Becali una dintre creaţiile noastre. Dar cea mai importantă este satisfacţia că pot să duc mai departe un meşteşug pe cale de dispariţie. Oamenii se bucură de ceea ce fac eu. Am intrat în rândul creatorilor populari şi asta nu poate fi decât o onoare. Desigur că nu vreau să mă opresc aici. Am primit aprobare pentru finanţare europeană, cu sprijinul căreia voi extinde atelierul, voi amenaja o sală de expoziţie, una pentru vopsit, alta pentru uscat… Ce să spun? Proiecte sunt multe, sper numai să am aceeaşi putere de muncă zece ani de acum înainte“, a spus Antoaneta Nadu, iniţiatoarea afacerii cu covoare olteneşti.
