Dragostea adevărată este drumul spre un ideal comun. De multe ori însă, acesta este întrerupt atunci când se intersectează cu drumurile interioare ale fiecăruia. Uneori, unul dintre parteneri se îndreaptă spre el însuşi.
Dragostea conjugală, spre deosebire de dragostea în afara căsătoriei, este mai puţin spectaculoasă, dar în mai mare măsură lucidă şi profundă. Este mai puţin tulburătoare emoţional, dar nu mai dramatică prin procesul metamorfozelor creatoare, ale rolurilor şi comportamentelor.
În cartea „Elemente de psihologie a cuplului“, psihologii Iolanda şi Nicolae Mitrofan descriu pe larg diferenţele dintre cele două tipuri de dragoste, cea din afara căsniciei şi cea din interiorul ei. Aparenţa în iubire capătă astfel o diversitate de manifestări şi formule comportamentale care conturează anumite stiluri şi tipuri de parteneri. Există tipul soţului laudativ şi admirativ care manifestă o tandreţe demonstrativă pe scena socială, în grupul de prieteni, rude sau cunoscuţi, ceea ce nu-l împiedică în intimitate să fie ostil, posac, indiferent faţă de soţie. Soţia excesiv de supusă, docilă, deşi mimează necesitatea şi satisfacţia primirii unui sprijin şi a unei protecţii afective din partea acestuia, decide şi acţionează de cele mai multe ori independent. Deseori joacă partitura îndrăgostitei, dar disimulează egoismul, imaturitatea şi incapacitatea de a iubi real. Iubirea de faţadă, afişată demonstrativ, prin gesturi convenţionale, plictisitoare, devine obositoare, lipsită de sens şi de substanţă. Partenerii angajaţi în jocul interacţional al iubirii aparente prezintă de obicei anumite structuri de personalitate nepregătite pentru acest tip de comuniune completă şi matură cum este căsătoria.
Iubirea tranzitorie
Iubirile tranzitorii, sau sindromul „Don Juan“, le manifestă personalităţile cu o mare sensibilitate la stimulii erotici din jur, mereu în căutare de inedit şi de schimbare, de nevoie de experimentare, insaţiabilii afectiv, cu o curiozitate erotică peste medie. Aceste persoane manifestă carenţe pe planul stabilităţii şi profunzimii sentimentelor, stilul de dragoste conturat fiind instabil şi superficial. Iubirile egoiste constituie altă faţetă a posibilei aparenţe a acestui sentiment. Partenerul care „iubeşte“ egoist manifestă o veritabilă tendinţă de dominare, autoritarism, orgoliu excesiv, iubindu-l pe celălalt doar dacă acesta devine lut modelabil după bunul plac al partenerului tiran. Dispare principiul simetriei şi egalităţii în cuplu.
Iubirea-compromis
Iubirea-compromis este o formă frecventă de iubire aparentă şi se manifestă, de obicei, după consumarea unei vieţi conjugale relativ îndelungate. Aceste cupluri, deşi în aparenţă duc o viaţă conjugală în frustraţii reciproce, insatisfacţii şi ostilităţi, încearcă să salveze aparenţa iubirii de dragul copiilor, al casei, al funcţiilor sociale. Concesia afectivă pe care unul dintre parteneri o face celuilalt reprezintă un compromis. Soţia mimează indiferenţa faţă de escapadele soţului „pentru a păstra copiilor tatăl“, soţul iartă răceala soţiei „pentru a avea copiii mamă“.
În cuplurile scindate psihologic şi sexual, iubirea-compromis maschează necesitatea menţinerii unor relaţii materiale bine consolidate, imposibilitatea partenerilor de a renunţa la obiceiurile şi normele convieţuirii sociale statuate. Teama de judecata socială, „de gura lumii“, de oprobriul public, acţionează ca o pârghie de mobilizare a resurselor cuplului în sensul menţinerii sale pe traiectoria iubirii aparente. Astfel se conturează şi apar vieţile paralele sau cooperarea formală pe parametri economici, soţii devenind colaboratori cointeresaţi, lucizi, eficienţi pentru a nu fi nevoiţi să petreacă prea mult timp împreună.
Iubirea incompletă
Iubirea incompletă este altă formă a iubirii aparente, în care unele dintre formele de comunicare şi interacţiune sunt amplificate sau diminuate excesiv. În astfel de cupluri fie că se dilată rolul relaţiei cerebrale în dauna celei sexuale, fie lucrurile se petrec invers. Există soţi hiperlucizi care comunică bine în planul ideilor, concepţiilor, acţiunilor şi intereselor comune, dar se bucură mai puţin sau deloc de comuniunea erotică, sexuală. Există şi celălalt pol, în care soţii au o viaţă sexuală împlinită, dar au serioase dificultăţi în planul aspiraţiilor comune, al sferei de interese şi concepţiilor despre viaţă. În ambele cazuri, plictiseala este pericolul care determină disfuncţii ale cuplului provocând devitalizarea căsniciei. Primul pas pentru îmbunătăţirea vieţii de cuplu este diagnosticarea relaţiei. Având câteva indicii ale falselor ipostaze ale iubirii în cuplu, putem încerca să facem primul pas spre o nouă abordare a relaţiei pe care o trăim alături de partenerul de viaţă pe care ni l-am ales.
Material realizat de Gina Chiriac, psihoterapeut la Centrul de Sănătate „Sf. Grigorie Decapolitul“, din Craiova, situat în incinta Liceului de Chimie, tel. 0744.545.352
