Din 1976 încoace, Cotea Alexandru a încălţat actorii de la Liricul Craiovean şi, mai apoi, pe cei de la Naţional.
Poante, demipoante pentru actori. Cu asta se ocupă de ani buni. De fapt, de când a ieşit de pe băncile şcolii, când sora sa l-a înscris la cursul de arta încălţămintei de la UCECOM. O dată tehnicile desăvârşite şi microbul contactat, nu a mai fost decât o singură cale de urmat: cizmăria.
Mereu în atelier
L-am găsit pe meşterul Alexandru Cotea în atelierul său de cizmărie, de la parterul Teatrului Naţional „Marin Sorescu“. Lucra la o piesă, pentru o nouă premieră, care va avea loc stagiunea viitoare. Pe perete, undeva în dreapta sa, o schiţă, un model de pantof, mai puţin obişnuit. „Am primit schiţa de la scenograf, aşa că m-am apucat conştiincios de treabă. Am făcut tiparul, din hârtie ca şi croitorul, apoi am croit pielea. Am şlefuit-o, am cusut-o la maşină. Astăzi este un model modern, cu motor. Până mai ieri lucram la una cu pedale. O aşez apoi pe calapod, până a doua zi“, ne povesteşte Alexandru Cotea. „Am deprins tainele meseriei de la maestrul Purecel, Dumnezeu să-l odihnească în pace, căci om cu suflet mare a mai fost“, completează cizmarul Naţionalului. Şi uite aşa se naşte încă un pantof. Mâine va fi rândul altuia, căci piesa are multe personaje. „Aştept cu nerăbdare orice premieră. Dacă ar fi după mine, după fiecare misiune încheiată aş da naştere alteia“, mărturiseşte meşterul cizmar, care adoră să-şi petreacă orele în micul său atelier. Printre sticluţe de prenadez, ciocănele, cuişoare, bucăţi de piele, aşa se visează Alexandru Cotea şi peste ani. Nu ar da pentru nimic în lume toată dezordinea aceea ordonată, orele acelea petrecute acolo, în micuţa sa fabrică din împărăţia încălţămintei.
Amintirile unei vieţi
I-au trecut prin mână sute, mii de perechi de încălţăminte. A încălţat tot atâtea personaje de teatru, cu bocanci militari, cu cizme de muşchetar, cu încălţăminte de epocă, cu cizme de haiduc şi câte şi mai câte. Trăieşte şi munceşte astăzi pentru aceleaşi personaje, căci nu le poate lăsa să apară cu încălţări moderne când acţiunea piesei se petrece în epoci demult apuse. Îşi aminteşte fiecare pereche creată. Păstrează în memorie şi micile întâmplări ale perechilor de încălţăminte.
„După ce lucrasem şi finalizasem o pereche de pantofi pentru o anume doamnă actriţă m-am dus cu ei la probă. Doar ce se terminaseră repetiţiile. Actriţa era vizibil obosită, mult prea indiferentă la perechea de încălţăminte pe care i-o confecţionasem. Trebuia totuşi s-o deranjez şi să o rog să probeze. Nici nu a băgat bine piciorul că a şi exclamat «A, nu e bine. Mă strânge». Ochiul meu spunea altceva. Pantoful era foarte bine făcut, nu greşisem cu nimic. De vină era cu siguranţă oboseala. «Nu-i nimic», mi-am spus. M-am întors în atelier şi i-am aşezat până a doua zi pe calapod. După repetiţiile din acea zi, am mers din nou cu ei la probă, fără a le face însă nici cea mai mică modificare. «Mă simt excelent în ei. Acum sunt mult mai buni», avea să declare actriţa, convinsă fiind că pantofii dânsei cunoscuseră câteva ajustări“, îşi aminteşte astăzi meşterul cizmar de la Naţionalul craiovean, omul pentru care meseria este viaţa sa.
