Acum o sută de ani, era un loc cumplit, din care nimeni nu mai ieşea viu…
Puţini ştiu că, acum o sută de ani, în curtea bisericii din centrul comunei Bucovăţ – pe atunci mănăstire construită de călugării de la Muntele Athos – era un loc special amenajat şi destinat torturii. Era o puşcărie, una dintre cele mai cumplite din România. Construită pe o suprafaţă destul de mică, clădirea avea 15-20 de celule. Nici una nu era mai mare de un metru pătrat – suficient de mare cât să adăpostească un om. Fără pat, fără masă, fără grup sanitar, fără fereastră, încăperea avea doar o uşă grea, de fier, prin a cărei ferestruică se strecurau pâinea şi apa celui închis aici. Era un loc sinistru din care, povestesc oamenii, nu mai ieşea nimeni viu. Pentru că aici erau închişi puşcăriaşii condamnaţi la cea mai grea pedeapsă: pe viaţă!
În anii ’30, puşcăria a fost închisă. Clădirea a rezistat însă mulţi ani. „Când eram mic, mă jucam prin ea «împuşcata» cu ceilalţi copii. Ne plăceau camerele, că erau mici şi ne puteam ascunde…“, povesteşte primarul Vasile Constantin.
Tăbăcăria, singura moştenire a groazei
Abia după cutremurul din 1977 puşcăria de la Bucovăţ a fost demolată. Singurele urme ale existenţei sale sunt lespezile betonate aşezate astăzi deasupra temeliei, chiar în faţa bisericii, dar şi tăbăcăria care funcţionează şi acum. „Se pare că închisoarea îşi deschisese şi un atelier de tăbăcărie şi încălţăminte pentru armată“, a spus primarul. „Mai târziu, când s-a închis puşcăria, armata a preluat acesta atelier, iar după venirea regimului comunist s-a extins. După ’89 tăbăcăria a fost vândută, iar în ’99 privatizată şi cumpărată de un fost lucrător al ei. Aşezarea ei chiar în vecinătatea bisericii şi a lespezilor fostei închisori sunt singurele dovezi că aici au lucrat condamnaţii pe viaţă, pentru a se face utili societăţii şi a le trece mai repede vremea“
