Este un lucru bine ştiut că românii aleargă de sute de ani după comori. Dacă unii doar au visat la ele, alţii însă le-au şi găsit.
Rodica Burducea din Hinova nu va uita nicicând ziua când a pus mâna pe găleţile cu aur scoase din pământ. Se întâmpla prin anii '70, când o echipă de arheologi făcea săpături la castrul roman din nordul localităţii. Era elevă atunci, plătită să-şi petreacă vacanţa de vară spălând pietrele găsite de specialişti. „Se găseau tot felul de cioburi, de bucăţi de obiecte. Noi, elevii, le curăţam şi arheologii le lipeau, dând la iveală tot felul de oale vechi sau unelte. Într-una din zile, un bătrân din sat a strigat că a găsit ceva. Ne-am strâns cu toţii lângă zidul unde, într-o groapă, se vedeau mai multe oale de pământ. Omul a încercat să le scoată cu grijă, dar pământul din care erau făcute a plesnit şi tot ce era în ele s-a împrăştiat pe jos. Noi nu ne-am dat seama pe loc ce se afla acolo, pentru că brăţările şi monedele erau acoperite de murdărie. Dar directorul de la Muzeul Porţile de Fier a priceput imediat: era aur“, îşi aminteşte Rodica Burducea întâmplarea care a făcut-o să nu mai închidă un ochi nopţi la rând.
Jocul aurului
Desigur că ştirea despre comoara de aur a făcut înconjurul comunei, iar sătenii, cu mic, cu mare, au alergat la şantierul arheologic s-o vadă. N-au mai avut vreme: o echipă de la Bucureşti a venit în cel mai scurt timp şi a ridicat tezaurul. Hinovenii au aflat câteva zile mai târziu, de la televizor: aurul găsit în comuna lor reprezenta cea mai mare comoară în aur descoperită vreodată în România şi chiar a fost trecută în cărţile de specialitate drept „Tezaurul de la Hinova“.
S-au găsit de-atunci destui localnici care să regrete prezenţa arheologilor în comună, la vremea aceea. Printre ei, desigur, şi Rodica. „Ehee, păi, dacă ştiam eu că e aur acolo, spuneam cuiva?! Îl luam şi fugeam cu el. Acum poate aş fi avut altă viaţă, copiii mei aveau case, mergeam la oraş“, încă visează femeia de 47 de ani la aurul care i-a trecut printre degete.
Sunt însă şi hinoveni care nu au renunţat la speranţa că o comoară, două s-ar mai găsi prin zonă. Mai caută şi acum, cum ştiu ei, după „jocul focului“. „E o legendă pe-aici pe la noi care spune că acolo unde este îngropată o comoară, într-o anumită perioadă a anului şi numai noaptea, joacă aurul. Adică se ridică pe locul respectiv nişte flăcări ce se arată numai acelora care, se spune, sunt curaţi la trup şi suflet…“, povesteşte Mihai Melciu, el însuşi un mare căutător de aur, în anii adolescenţei. Nici el şi nici altcineva nu au găsit însă până acum altă comoară la Hinova. Cu toate acestea, în fiecare an, la acea dată, se zăreşte în umbra zorilor câte o siluetă care pândeşte, nemişcată, întinderea văii de lângă sat. Doar-doar or ieşi flăcările la iveală şi, cu ele, comoara…
