10.6 C
Craiova
joi, 28 martie, 2024
Știri de ultima orăLocalGorjSăcelu, agonia unui trecut istoric

Săcelu, agonia unui trecut istoric

Veche de aproape 500 de ani, comuna gorjeană Săcelu nu este înfloritoare. Şi chiar dacă lucrurile se mişcă greu – aşa cum se întâmplă în general în mediul rural românesc – localitatea se poate mândri măcar cu darurile pe care i le-a dat Dumnezeu: un cadru natural deosebit, ape minerale vindecătoare şi câteva urme de trecut, iertate încă de timp.

Cercetările ştiinţifice efectuate pe teritoriul comunei Săcelu atestă faptul că zona a fost locuită încă de pe vremea dacilor. Mai mult, apele minerale de aici le-au servit romanilor drept leacuri împotriva durerilor reumatismale – căpătate probabil în luptele pentru ocuparea Daciei – aşa cum am arătat într-un material apărut ieri în GdS. Aşa cum ne informează prof. M. Popescu, care a studiat îndelung istoria locurilor, comuna gorjeană este totuşi atestată documentar abia din 18 ianuarie 1480, în timpul domniei lui Basarab Voievod cel Tânăr, zis Ţepeluş, vreme la care localitatea era cunoscută sub denumirea de Săcelu. „Anterior acestei date, în multe hrisoave sunt amintite denumiri precum: Sătucel (sat mic), Sătcel, Săcel, Secelu, Sacelu şi chiar Sacelul. Dregătorii acelori vremuri – explică profesorul Popescu – dădeau aceste denumiri pornind de la gradul de dezvoltare a satelor. Pe atunci, aşezările erau simple, mici, sărăcăcioase. Casele tradiţionale erau construite din lemn cioplit, acoperite cu şiţă, paie, coceni. Aveau o singură cameră în care dormeau toţi ai casei şi un ogeac – camera cu vatra pentru foc. Casele erau fără temelie, ridicate doar pe nişte bolovani mari, lipiţi între ei cu pământ“.

Satul cu opt oameni

Dintre cele cinci sate ale comunei, Jeriştea este cel mai mic. După cum declară secretara Primăriei Săcelu, la recensământul din 2002, cele zece gospodării erau locuite de 12 persoane. Astăzi, numărul acestora aproape s-a înjumătăţit.
„Doar patru case mai sunt locuite în Jeriştea. Una dintre familii este Stăncioiu, cu un fiu şi un nepot. Mai este apoi casa lui Nicolae Dănăşel şi a soţiei lui. Iar în ultima casă stă Silvia Ciortea cu copilul. În total vreo şapte, opt oameni mai stau astăzi în Jeriştea. Ceilalţi fie s-au mutat mai jos, la comună, fie au plecat la oraş“, îi socoteşte Viorica Sandu, secretara.
Aşezat pe o culme aflată la vreo doi kilometri distanţă de comună, satul-cătun este practic izolat de restul lumii. Drum accesibil maşinilor sau cel puţin căruţelor nu există, ci numai o potecă destul de riscantă chiar şi pentru generaţia mai tânără uitată prin Jeriştea. Aşa cum se întâmplă în astfel de aşezări, pe culme nu este nici şcoală, nici biserică, nici dispensar, nici măcar magazin. Cei câţiva locuitori trăiesc cum pot: cu ce îşi cultivă şi cresc în gospodărie, cu aprovizionări o dată la lună de la magazinul din comună, cu urcuşul rar şi anevoios al poştaşului ca să le aducă pensii şi facturi, cu vizitele – la nevoie – ale preotului. Noroc cu peisajul care – frumos şi liniştit, aşa cum bine îi stă Gorjului – le alină jeriştenilor singurătatea.

Trecut în ruină

Cu toate darurile primite de la Dumnezeu, comuna nu s-a dezvoltat prea mult în ultimii ani. Fie că nu au ştiut în ce fel să profite de avantajele existente, fie că eforturile erau prea mari pentru comoditatea localnicilor, comuna a ajuns oarecum în paragină. Vilele staţiunii ridicate înainte de '89 s-au degradat. Ştrandul, de asemenea, cu o vechime de peste 20 de ani, dă astăzi semne serioase de oboseală. Dar poate că exemplul cel mai bun de dezinteres al localnicilor pentru bogăţiile care le stau în ogradă este casa Moangă – clădire de patrimoniu cultural. Construită în anul 1762, casa este de tip culă – fortăreaţă de apărare – cu etaj, camere laterale, acoperită cu şiţă. A fost, pe rând, proprietatea mai multor familii: Moangă, Dumitrache, Săceleanu, Pleşanu, iar în timpul revoluţiei de la 1821, Tudor Vladimirescu şi pandurii săi şi-au găsit o vreme refugiul în spatele zidurilor ei. În urma testamentului ultimului proprietar, Casa Moangă trebuia să fie folosită ca internat pentru Şcoala gimnazială Săcelu, cu săli de clasă, depozit de alimente. Din păcate, clădirea nu a ajuns nici măcar muzeu. Obiectele de dimensiuni mai mari au luat drumul Muzeului din Târgu Jiu. Celelalte – zeci de unelte vechi, obiecte de bucătărie şi uz casnic – zac într-o sală de clasă a şcolii. Şi, uitată în umbra unui brad la fel de bătrân ca şi ea, cula de la 1762 se deteriorează cu fiecare zi, ştergând urmele unei istorii de boieri şi de viteji.

ȘTIRI VIDEO GdS

ȘTIRI GdS