22 C
Craiova
joi, 28 martie, 2024
Știri de ultima orăLocal Eroii de lânga noi

Eroii de lânga noi

In 16 ani, peste o mie de incendii. Vieti salvate, doruri ascunse si diplome primite pentru curaj. Aceasta este povestea unui fost veterinar, care a ales sa-si riste viata pentru oameni.


Dupa ce a terminat Liceul Veterinar din Balcesti a ajuns, fireste, tehnician veterinar. O pauza de doi ani de armata si s-a intors la meserie, intr-una din fermele vâlcene de animale. ’89 a venit dupa alti doi ani si, o data cu el, schimbarile: mutarea domiciliului si inlocuirea halatului alb cu casca de pompier.


„Parintii mei stateau la Craiova, asa ca am venit si eu. Fratele meu lucra la depoul CFR, pompier. Mi-a placut ce facea si am zis sa incerc si eu. M-am insurat si… au trecut saisprezece ani!“.


Marian Oprita este astazi plutonier adjutant, seful Garzii de Interventie, Detasamentul 2 Craiova. S-a acomodat cu serviciul, cu pericolul, a câstigat premii, a primit felicitari, a scos cu mâinile lui, din flacari, oameni care au trait. Sau trupuri rapuse de foc, pentru care era deja prea târziu. Acum, in biroul ticsit de cupe si diplome vorbeste despre meseria lui firesc, modest, usor intimidat. Doar ochii si incordarea cu care asculta zgomotele il tradeaza. La primul sunet al alarmei, Marian Oprita se transforma. Devine unul dintre neinfricatii care se arunca in lupta incrâncenata cu flacarile. In fiecare saptamâna, in fiecare zi sau chiar de mai multe ori intr-o singura tura – nici nu mai tine minte de câte ori l-a chemat datoria pâna acum.


„Primul incendiu a fost la Tufon SA, când a luat foc o macara. De atunci, 160 – 170 de incendii pe an, uneori mai multe, in functie de cât de secetoasa este vremea – pentru ca atunci iau foc câmpuri si paduri si stam uneori câte o zi si o noapte sa le stingem. Nu seamana niciodata un foc cu celalalt, de fiecare data am câte ceva de invatat. Când sunt implicate vieti omenesti este insa cel mai greu“.


Copiii, mai nemilosi decât focul


Oprita a salvat multe vieti, dar a avut si ghinionul sa ajunga când nu mai putea face nimic pentru sarmanii asfixiati in somn de monoxidul de carbon, rapusi apoi de flacari. In astfel de situatii triste, meseria este aproape de nesuportat. Si chiar dupa ce depaseste momentele acelea cumplite, viata reluându-si cursul normal, alarma sunând in puterea zilei sau la miezul noptii, chemându-l mereu in alta parte, pompierul nu poate uita.


„Sunt clisee, sunt imagini care-ti revin in minte atunci când treci pe lânga casa respectiva sau printr-un sat. N-am sa uit niciodata cum am gasit la Facai trupurile chircite ale unor surori. Una venise in vizita la cealalta, nu se mai vazusera de mult. Noaptea, caramida artizanala la care se incalzeau a luat foc… Nu mai puteau fi recunoscute. Focul este nemilos: la caldura puternica, omul se micsoreaza, ajunge de la doi metri la aproape un metru. Iar carnea arsa are un miros specific… pentru unii, imposibil de suportat. Noi, pompierii, suntem antrenati bine sa rezistam si fizic, si psihic“.


Nu doar focul este inamicul pompierilor. De nenumarate ori, Oprita si servantii sai au taiat Jiul sau lacurile judetului cu barcile pneumatice, incercând sa scoata la suprafata oameni inghititi de ape. Greu? Da, mai ales când cei smulsi din adâncuri erau copii.


„Cu totii avem familii… Când purtam pe mal corpurile neinsufletite si le predam familiilor disperate, simteam cum imi fugea pamântul de sub picioare. In clipa aceea ai fi vrut sa schimbi cumva destinul, sa ai destula putere, sa dai inapoi timpul si sa-l salvezi pe micut. Dar realizezi ca e imposibil. Inconstienta se plateste scump. Iar noi nu putem face nimic atunci. Suntem simpli oameni, martori neputinciosi la durerea semenilor nostri“.


Datoria si atât


A fost la inundatii, anul trecut. Sase-sapte zile, atât a stat Oprita cu echipa lui, cutreierând in barci satele acoperite de ape. Cu haina uda si inghetata pe ei (neajunsuri de care pompierii nu au voie sa se plânga), au luptat cu furia Dunarii la fel de hotarâti cum au facut-o cu focul. Departe de familii, mâncând pe apucate pachetele aduse de acasa, rabdând de frig, oboseala, dor.


„M-am obisnuit. La fel, si sotia, si baiatul meu. Chiar as vrea sa-l fac pompier, pentru ca este o meserie care face cinste unui om. Dar e abia in clasa a opta, are timp sa aleaga… Nu ne este usor, mai ales ca am ramas singuri in Craiova, parinti nu mai avem, iar rudele sunt in Vâlcea. Dar rezistam. Iar eu incerc sa nu gresesc, asa cum spunem noi, pompierii, „sa calc numai pe plafonul care nu pica!“


La fel ca oricare dintre colegii sai, Marian Oprita nu se considera vreun erou. Isi face datoria si atât.


„Mergem – repede, cât mai repede! – stingem, omul pleaca la spital, iar de-aici nu mai este treaba noastra. Doctorii sunt cei care il salveaza cu adevarat. Noi suntem doar prima interventie. Satisfactii profesionale? Da, premii, diplome, multumiri verbale. Dar cele care conteaza sunt cele personale: eu sunt multumit cu meseria mea, cu ce fac pentru oamenii de lânga mine. Iar asta e suficient!“

ȘTIRI VIDEO GdS

ȘTIRI GdS