Se culege rachita, se taie, se curata, se sorteaza, iar apoi, fir cu fir, se ingradeste cu migala. In Schitu, mestesugul impletitului este de sute de ani ocupatia de baza a localnicilor.
La tara se traieste in general din agricultura. La Schitu insa, oamenii impletesc cosuri ca sa aiba ce mânca.
Nea Toma face târne de când se stie. Mai precis, de când s-a ridicat si el de-o schioapa intre nuielele adunate de taica-sau si bunicu-sau prin batatura. Cât a fost mic, s-a impiedicat printre ei, curios nevoie mare sa vada cum se potriveste dintr-o mâna de lemne un cos mai maricel, cât sa intre piticania cu totul. Si in ce fel nuielele, de culoarea pamântului la inceput, se faceau mese si scaune ca paiul de galbene, netede si frumoase. Azi putin, mâine mai mult, a intrebat, a tras cu ochiul si pâna sa faca baiatul zece ani, prima impletitura a fost gata!
„Mi-aduc aminte, aveam vreo opt – noua ani când am terminat in câteva ore o farfurie. Nu era greu, dar pentru mine, care nu aveam antrenament, lucrul mergea incet. Cu timpul am invatat. Apoi, pe rând, i-am luat locul bunicului si lui taica-meu“, povesteste nea Stefan, alegând nuielele pe categorii.
In Schitu – unul dintre satele mici ale Bralostitei – nici nu se mai stie azi numarul impletitorilor de rachita. Pentru ca au avut zavoiul in apropiere – unde planta creste in voie dintotdeauna – oamenii au invatat de demult sa se foloseasca de ea. Cosuri, scaune, mese, rogojini – erau lucruri necesare in casa, pentru care nu era nevoie sa tai lemn din padure sau sa cumperi de la magazin. Ci acasa, cu rabdare si pricepere, puteai sa ti le faci singur.
Asa s-a gândit si Stefan: oricum lucra la CFR, dar ii mai trebuia ceva sa-si omoare timpul si sa fie util in casa, deopotriva.
„Mie mi-a placut impletitul. Nu am facut-o neaparat de nevoie. E pur si simplu o pasiune. In lunile când nu am nuiele, nu-mi gasesc locul. Cum ma apuc, cum ma simt mai bine. Iar acum, de când m-am pensionat si am timp sa lucrez mult, o parte din ce fac duc la târg, sa vând“.
La Craiova nu e piata de cosuri
Desigur ca nu toata lumea poate sa impleteasca asa ca el, explica Toma Stefan. Trebuie sa cunosti materialul, sa stii cum sa il prelucrezi, sa il selectionezi, ce sa folosesti si la ce.
„Acum, ca a dat caldura si nu e zapada in zvoi, se lucreaza târnele pentru porumb. Ma duc sa culeg rachita – vreo sapte-opt-zece brate pentru 40 – 50 de cosuri. Aduc nuielele, le curat bine de crengutele mici. Ce ramâne impart – pe cele subtiri le opresc pentru funduri (care sunt mai dese), iar pe cele mai groase pentru restul cosului. Ma apuc intâi de fundul cosului, apoi infig in el niste pari si incep sa ingradesc pe ei târna. Intr-o ora e gata. Iar in ritmul asta termin cam zece pe zi“.
Dupa ce strânge suficiente, nea Toma pune cosurile in masina si pleaca la târguri: la Filiasi, in comunele din apropiere. Niciodata la Craiova insa, pentru ca, spune el, nu e piata aici! „Vin impletitori din toate partile, nu mai ai loc de ei. Si oricum, in orase mari nu se mai folosesc cosurile de tara. Poate doar asa, de ornament“, zice bralostiteanul.
Meseria se lasa mostenire
Prin aprilie, când pleaca seva plantei spre muguri si se poate decoji tulpina mai usor, nea Toma se duce iar la cules. Incepe sezonul al doilea, de cosuri de biserica, de rufe, cu o toarta sau doua. Procesul e cam acelasi, cu singura diferenta ca batrânul indeparteaza de data asta si coaja, astfel ca lemnul sa ramâna alb si neted. Pâna termina el vreo cincizeci de bucati, numai bine ca prind si cosurile culoarea aceea de pai care sa le ridice pretul.
„Sunt mai scumpe astea, pentru ca si munca e mai migaloasa: o suta cincizeci, doua sute, ba si trei, in functie de marime. Tot la târguri le vând si pe astea, dar la cele mai de soi, unde oamenii nu se uita la fiecare banut“.
Cu toata saracia comunei, nea Toma Stefan din Schitu se descurca din mestesugul impletitului, ca mai toti consatenii sai. Sa vrei numai, zice el, si nu mori de foame. Fireste ca sunt si impletitori care ce iau pe mere dau pe pere, adica se duc la cârciuma si oricât ar lucra, nu se cunoaste la punga. Dar daca ai pasiune si dorinta sa muncesti, atunci lucrul se face cu usurinta.
„Meseria e frumoasa: nu exista placere mai mare decât sa faci cu mâinile tale un lucru care sa dureze. L-am invatat si pe fiul meu, care ma va inlocui la un moment dat. Pâna atunci, insa, din lipsa banilor, s-a dus in Spania sa munceasca. Nu face cosuri acum, ca nu prea se cauta. Dar va face, si tot aici, in Schitu!“.
