Zeci de ani a fost inima comunismului, locul de unde eroul neamului a pornit pe drumul infaptuirilor marete. Dupa ’89 a devenit punct de pelerinaj pentru sutele si miile de nostalgici care pe fiecare 26 ianuarie – ziua de nastere a preaiubitului – veneau sa-si depuna omagiile. Astazi, Scornicestiul a palit, cu toate monumentele lui epocale. Si singurul care-l mai bântuie este Emil Barbulescu, nepotul lui Ceausescu.
26 ianuarie. Plec cu gândul la un alt 26, de acum vreo 20 de ani. Eram pustoaica pe-atunci, dar imi aduc aminte perfect emotiile care ii framântau pe toti din familie, basca pe prieteni: ni se nascuse taman atunci un finisor. Baiat! Si se punea serios problema in neam daca mama – fina – va primi cumva vreo indemnizatie, vreun ajutor banesc pentru marea cinste pe care o facea tarii: sa aduca pe lume, fix de ziua „preaiubitului“, un vlastar, viitor soim, pionier, utecist si in mod sigur membru de partid de nadejde… Zece ani mai târziu porneam cu inima strânsa si aparatul aburit spre locurile unde preaiubitul vazuse lumina zilei si unde i se aduceau anual omagii de catre nostalgicii care refuzau vehement evenimentele din ’89. Autobuze venite din toata tara, ticsite, pomeni, discursuri, poezii invatate de la gradinita, portrete decupate cu grija din abecedare, matematici si culegeri, steme si calendare scuipate de imprimantele capitaliste, bocete, sloganuri patriotice, zahar si ulei impartit la cozi organizate intru cinstirea comandantului suprem, chipuri incrâncenate si sincer indurerate de pierderea suferita.
Un fotoreportaj care ma cutremura si astazi. Si totusi plec din nou acolo, pe 26 ianuarie 2007, la pomana de 17 ani a lui Nicolae Ceausescu. La Scornicesti.
Pe urmele trecutului
Nici un tricolor nu flutura la geamurile blocurilor ajunse in paragina. Nici pensionari senili cu banderola pe mâneca, nici aplauze de plenara nu sparg linistea. E vineri, deci zi de lucru. Si totusi, parca sa-mi faca in ciuda, Scornicestiul doarme. De când incepe – nu stiu precis, de fapt, indicatorul a fost smuls de mult din pamânt – si pâna se termina, orasul lui Ceausescu zace intr-o amorteala curioasa. Trec de primarie – la fel de tacuta. Imi aduc aminte traseul – mai fusesem si cu clasa intr-o excursie printr-a treia – si o iau cu soferul spre locul cu pricina. Il recunosc usor, dupa aspectul taranesc-muzeal executat la comanda suprema. Gard si porti de lemn, curte ingrijita, cu bolta de vita, casa – alba cu cerdac. Vizavi, o fântâna asortata casei, fara ciutura, si lânga ea, un monument epocal: o fântâna arteziana cu spicele de ciment roase pe alocuri. Surpriza: e 26 ianuarie si nici tipenie de om la casa memoriala a familiei Ceausescu, la locul unde acum 89 de ani s-a nascut cel mai iubit fiu al poporului! Ma uit in stânga, in dreapta, sa regasesc puhoiul de acum cinci ani, venit cu lumânari si inimi aprinse, cu lacrimi innodate in barba. Nimic. Nici dupa gard, nici afara, in drum.
„Mortii cu mortii, viii cu viii…“
Ii conving greu sa iasa pâna la poarta. Au treaba, imi zic, când vad aparatul. Si apoi nici nu stiu ce sa-mi spuna. Gheorghe Meloaica si nevasta-sa, Floarea, s-au mutat in Scornicesti doar de doi-trei ani, iar de atunci ei n-au vazut pe nimeni sa vina pe la casa, sa organizeze ceva. Auzisera si ei ca era o femeie, Doina, care avea grija, facea curat, dar de când au intrat niste italieni pe fir – care cica ar vrea sa cumpere – nu se mai ocupa ea de „mosie“. Asa, mai e Emil, nepotul, care mai vine din când in când. Dar el sta la bloc, nu prea il mai cunosc oamenii…
Ramân in drum nehotarâta. Nici un vecin nu se mai arata la poarta, risc deci sa ramân fara material. Ma mai uit o data printre uluci si ma gândesc sa trec pe la primarie sa aflu cum dau de acel Emil. Câtiva pusti trec indiferenti pe lânga mine si gard. Chicotesc fara urma de respect si patriotism.
„Salut“, ii opresc. „Stiti a cui e casa asta, copii?“.
„A lu’ domnu’ Ceausescu!“, imi arunca si pleaca saltaret, fara numar matricol si cravata sugrumata de gât.
La fel de mult ma ajuta si Marin Diaconescu, plecat de 35 de ani din oras si intors acum un an. Nici nu se uita la casa.
„Aci s-a nascut tovarasul, cum sa nu stiu. Ii cunosteam pe toti din familie. Am auzit ca o vreme, dupa revolutie, se strângea lumea aici de ziua lui, sa-l pomeneasca. Dar de când nu mai e Partidul Muncitoresc al lui Ion Cristian Nicolae – de vreo trei ani, cred – n-a mai facut nimeni nimic. Eu oricum n-am fost niciodata, ba nici in casa n-am intrat. Nu ma intereseaza, mortii cu mortii, viii cu viii!“.
Emil – ghidul securist
Nu mai e Scornicestiul ce-a fost. Nici pomana, nici aniversare… Dau sa plec spre primarie, dar nu apuc. Trei masini opresc in fata casei. Doua de televiziune, a treia de-a locului – a unor jandarmi – prieteni, aflu mai târziu, cu misiunea de a avea grija de protejat. Si iata-l, coboara, singurul reprezentant al neamului care mai traieste in Scornicesti, Emil Barbulescu, fiul Elenei Barbulescu (sora lui Ceausescu), fostul prim-securist de Olt in fata caruia tremura un judet intreg, capitan de militie trecut in rezerva, fost prim-loctiitor al inspectorului-sef al Inspectoratului Judetean Olt al Ministerului de Interne.
Mostenind statura marunta a familiei – dar micsorat vizibil si de alte boli postrevolutionare – Emil poarta un trening de fâs si trage dupa el un picior beteag. „O lovitura de la antrenamentele de karate“, imi raspunde nu prea convingator. O ia inainte si deschide muzeul paienjenit. Ne face semn sa-l urmam. Si astfel, o mâna de ziaristi si un militian in adidasi sunt singurii participanti la cea de-a 17-a pomenire a lui Nicolae Ceausescu.
Muzeul de ieri, apartamentul de azi
Trecem in revista, fara emotie, camerele. Cea in care a copilarit intâiul fiu al poporului, cu paturi de scândura si capul de ghips al mamei la loc de cinste, pe masa; dormitorul parintilor – de iarna, pentru ca vara dormeau pe prispa, ne spune Emil – sau odaia buna, având in prim-plan o pictura de taraba infatisând prima arestare a tânarului comunist de nici 14 ani; si, fireste, bucataria de muzeu, cu ceaunul pe vatra si câteva poze ale cuplului Ceusescu in vizite de o sarma la casa parinteasca. In curte, covor de frunze moarte, un nuc de 150 de ani si un leagan ruginit completeaza tabloul idilic. Stam la o tigara, câteva cadre, o declaratie de presa si iesim pe lânga câteva sticle capitaliste de Coca-Cola – ramase de pe urma buticului din care a supravietuit familia Barbulescu prin anii ’90.
Pelerinajul continua in Dealul Lolea, la cimitir, unde odihnesc parintii, Andruta si Alexandrina Ceausescu. Acum cinci ani, locul vuia de lume, bocete si cadelnitari ale preotului. Dar astazi n-a trecut nimeni nici pe-acolo. Stam fara lumânari pret de-o privire si plecam, in urma lui Emil, militianul-ghid. Din nou prin fata casei, centru, primarie. Admiram ruinele stadionului „Viitorul“, una dintre infaptuirile marete ale epocii, acum bântuita de maidanezi si someri.
La insistentele noastre, fostul prim-securist de Olt ne conduce sa-i vedem apartamentul. Pe scara mirosind a igrasie de bloc vechi, ajungem in locuinta, proaspat renovata, cu imbunatatiri la moda: gresie, faianta, parchet, fara personalitate, de burlac la 48 de ani. Doua-trei poze de atmosfera si ne indreptam catre ultima statie – restaurantul amicilor italieni, singurii prieteni pe care ii are astazi Emil securistul.
„Deh, inainte, tot Scornicestiul imi era ruda, acum ma multumesc cu italienii“, lasa nepotul sa-i scape un strop de venin. La o cafea si un vin de Sicilia, ne raspunde laconic la intrebari. Ca are doi copii, unul plecat in Spania, celalalt in Bucuresti, ca nu are pensie, dar nici nu are de gând sa divulge sursa veniturilor sale.
„Sa-i lasam pe baieti sa afle singuri, sa-si câstige pâinea cinstit“, zâmbeste, parca amintindu-si vechile metehne.
22 si italienii
Fumeaza mult si vorbeste putin. Povesteste totusi in trei fraze cum l-au trecut in rezerva pe 22 decembrie – cu Ordinul nr. 2, adica era mai important decât toti ceilalti capi securisti si comunisti – si cum l-au arestat cu o zi inainte de executia Ceausestilor.
„Eram la Slatina, blocasera Scornicestiul, nu mai era nici o cale de scapare. Am sunat la «ai mei» sa-i intreb ce fac. Au trimis imediat taxiul dupa mine – un tab care m-a dus la Bucuresti. Daca nu sunam, ma dadeau dezertor si era mai rau… De acolo, am plecat – insotit – la o unitate militara, intr-o padure. Mi-a placut, asa ca am mai stat… vreo opt luni. Fara mandat. Batai?! Se mai gaseau…“. Isi muta pe sub masa piciorul beteag de la karate. „Mi-aduc aminte ca la o discutie «amicala» l-am intrebat pe comandantul unitatii daca ma lasa sa plec. «Pai, ce ma, ai vrut tu sa pleci si nu te-am lasat noi?», m-a intrebat mirat, invârtind automatul in mâna…“.
Fara sa-i gaseasca nici un cap de acuzare, dupa opt luni, armata l-a eliberat pe Emil Barbulescu. S-a intors in Scornicesti, sa o ia de la capat. De descurcat, se vede treaba ca s-a descurcat, dar chestia asta il priveste numai pe el.
„Pe cine sa intereseze viata mea? Gata, nu mai sunt important acum… Daca am regrete? Pai ce, traiesti din regrete?!“.
Il las pe Emil pe mâna italienilor – care, imi spune el, nu cumpara nimic, ci se ocupa, in locul primariei, de transformarea casei memoriale in muzeu – si plec. Nu inainte de a trece pe la dom’ primar, sa semneze delegatiile. Surpriza: pe urmele unui puternic miros de tuica, ajung fix in mijlocul unui ospat. Nu, nu e pomana lui Ceausescu, cum am sperat ca gasesc, in sfârsit, ci doar petrecerea de pensionare a unei angajate…
