24.5 C
Craiova
vineri, 29 martie, 2024
Știri de ultima orăLocalDe Craciun, au nevoie de noi

De Craciun, au nevoie de noi

Probabil ca nu sunt multi aceia care ar dori sa citeasca povesti triste inainte de Craciun. Dar ele exista. Si tocmai pentru ca ne aflam inaintea unei Sarbatori crestine, le facem cunoscute. Poate un suflet bun – care se bucura deja de un brad, de o casa primitoare si o familie aproape – isi va rupe putin din indestularea sa si le va intinde acestor nefericiti o mâna prietenoasa…


Il gasesti oricând, la orice ora din zi sau din noapte. In picioare – sa tina piept frigului – sau trântit pe o zdreanta de patura. Pe o bucata de trotuar, la radacina gardului de beton, undeva la iesirea din benzinaria MOL de pe strada Caracal – acolo si-a gasit adapost acum vreo trei-patru ani. Toata lumea il cunoaste, de la personalul magazinului la clientii care vin sa alimenteze. Face parte din decor: Madalin Motoc, trecut de douazeci de ani, un tânar care nu are nimic pe aceasta lume. Nici casa, nici familie, nici un venit din care sa traiasca. Bolnav – cu un handicap evident – Madalin a trebuit sa plece din centrele de plasament la vârsta majoratului. De atunci traieste din mila trecatorilor.


„Imi da fiecare ce are la el“, isi fereste baiatul privirea. Lânga ghetele jegoase, o mâna de firimituri uscate – ramase de la un mic dejun inghitit pe nemestecate – se inmoaie in namolul lui decembrie. „Acum mâncai niste pâine, mi-a ramas de ieri, mi-a dat-o o femeie. Si terminai borcanul cu zacusca. Pe asta il aveam mai de mult“.


Se balangane lânga zid – de frig sau din cauza bolii. Slab, murdar, cu hainele ascunse sub straturi vechi de murdarie. E inghetat bocna – din mâinile intepenite ii cad câteva hârtii de zece mii, pomana de dimineata. Se apleaca repede sa le ridice. Le sterge de pantaloni si le baga inapoi in buzunar.


„Ma descurc aici cum pot. Familie nu mai am, au murit. Iar la centre nu ma mai primesc, nu mai am vârsta. Ce sa fac? Nu ma angajeaza nimeni, ca sunt bolnav. Stau si eu aci, ca nu fac rau nimanui. Patronii ma lasa, ca nu deranjez. Se mai iau de mine cersetorii si tiganii, dar ma ascund atunci, sa nu-mi ia banii. Apoi ma intorc din nou aci, ca de aci nu ma goneste nimeni“.


Mizeria si singuratatea au lasat urme adânci pe chipul lui Madalin. Cu barba crescuta aiurea si privirea ratacita, pare un batrân ajuns la capatul vietii. Care n-a stiut niciodata, de Sarbatori, de cadouri, de brad.


„Craciun?… O fi, ce stiu eu… Numai sa nu vina prea repede, ca o sa-mi fie tare greu sa mai stau aci…“


Sarbatori in scara de bloc


E trecut de zece. Se trântesc usi, se sting lumini, se inchid televizoare. In paturi calde, locatarii unui bloc de pe Petre Ispirescu se pregatesc de somn. La fel si Florin. Numai ca pentru copilul de zece ani, nimeni nu a asternut cearsafuri curate si perne moi. Pentru el nu este decât un loc unde sa-si odihneasca trupul mic si firav: scara de bloc. Pe care si-o pregateste singur, ca si cum ar avea cel mai frumos dormitor din lume. Intinde pe ciment flanela lunga – care-i tine ziua adapost de ploaie si vânt. O face saltea si plapuma deopotriva. Sub cap impatureste un stergator de picioare de care s-a lipsit acum vreo doua zile o vecina. Si, asa imbracat cum sta de doua saptamâni, copilul se cuibareste. Nu uita insa sa-si aseze la cap, aproape de el, portocala primita de pomana la magazinul din colt. O va mânca mâine dimineata, sa nu-l rabde foamea cât o sa umble pe strazi.


„Cersesc“, recunoaste, ascunzându-si fata pe jumatate sub flanela. „Pentru ca nu am unde sa ma duc, stau aici in scara. Imi mai dau oamenii mâncare, sa nu mor de foame. Dar nu fur, pentru ca nu vreau sa ma prinda politia. Oricum, m-au luat de vreo cinci ori pâna acum si nu facusem nimic…


Il cheama Florin Gorgoro, are zece ani si domiciliul in Romanesti. Parintii se numesc Lenuta si Gigi. Nu muncesc, traiesc din pomeni, furat si ce câstiga copiii: cerseala pe strazi, in intersectii, la usile bisericilor. Zi de zi, cu norma bine stabilita.


„Cinci sute pe zi trebuia sa duc acasa. De putine ori reuseam, pentru ca oamenii ne injura, ne fac tigani si nu ne dau nimic. Asa ca eu luam bataie de fiecare data când terminam treaba. Imi luau toti banii, ma injurau si ma bateau, ma amenintau sa nu mai vin daca nu aduc cât trebuie“, povesteste copilul, odihnindu-si capul obosit pe cimentul rece.


A incercat sa fuga de mai multe ori. De fiecare data, politia l-a luat si l-a dus inapoi. Acum vreo doua saptamâni, Florin nu a mai rezistat. Abia ridicându-se dupa loviturile primite, apucând in graba flanela maica-sii, a plecat.


„Am fugit si m-am ascuns aici, in scara, sa nu ma mai prinda nimeni. Umblu pe strazi, dar cu grija, sa nu ma gaseasca politia, pentru ca nu vreau sa ma duca inapoi. Nu fur, nu ma inhaitez cu nimeni, pentru ca mi-e frica. Nici aurolac nu vreau, ca o sa ma imbolnavesc. Dar nu plec de aici. Cel putin asa mi-e mai bine: cersesc, dar cu banii astia imi cumpar si eu de imbracat, de mâncare. Acasa… nu era casa!“.


Statul nu le ofera prea multe sanse


Contactat de GdS, Clubul „Copiii Strazii“ a luat cunostinta de situatia celor doi nefericiti. Din pacate, minuni nu se pot face pentru ei. Povestea lui Madalin Motoc este cunoscuta de ani buni. Acum, când a trecut de vârsta majoratului, adapostul – destinat copiilor – nu-i mai poate fi de nici un ajutor. Cât priveste situatia lui Florin Gorgoro, aceasta poate fi schimbata, dar nu se stie pentru câta vreme. La solicitarea cetatenilor, baiatul va putea fi luat de asistentii sociali si incredintat, pentru o perioada determinata – pâna la incheierea anchetei sociale – institutiei de stat. In functie de sentinta judecatoreasca, baiatul va putea fie sa se intoarca in familie, fie sa intre intr-un centru de plasament. Greu de spus care solutie este mai fericita…


A batut la usa redactiei


N-a stiut ce altceva sa faca. A venit din Filiasi si s-a oprit la usa redactiei. Cu lacrimi in ochi, a inceput sa depene povestea dureroasa a unei mame disperate: ce Craciun le va oferi ea copiilor care i-au mai ramas?


„Sunteti singura mea speranta… Ma numesc Voica Mihaela, am 45 de ani si locuiesc in Filiasi. Viata mea este un dezastru, am mers din rau in mai rau. Am patru copii, doi dintre ai au plecat de-acasa din cauza saraciei si nu mai vor sa ne vada. Am ramas cu Andrei, de 15 ani, care e elev la un liceu din Craiova, si Alexandra, de sase anisori, la gradinita. Sotul meu a fost pensionat pe caz de boala (are 50 de ani). Neprezentându-se la comisie la timp, i-a fost sistata pensia, apoi nu a mai putut sa se interneze in spital. In octombrie 2005, ni s-au taiat gazele pentru o datorie care a ajuns la 15 milioane de lei. Toata iarna ne-am incalzit cu un resou electric. Dar in mai, din cauza ca nu am platit, ne-au taiat si lumina. Eu am lucrat la o firma, unde, cu multe insistente, mi s-a facut carte de munca. Din banii câstigati am reusit sa platesc 18 milioane din 23 câte erau datorie la lumina. M-au dat afara insa si singura speranta de a putea sa-mi cresc copiii a murit… Andrei este elev in clasa a IX-a, un baiat foarte cuminte care de trei ani face naveta. Are ambitia sa invete si nu vrea sa renunte la scoala, oricât ne-ar fi de greu. Dar cum pot sa ma uit in ochii lui, când el invata la lumânare dupa ce vine cu trenul de la Craiova?


Alexandra este la grupa pregatitoare la gradinita. Este un copil plin de viata care cânta intruna colinde de Craciun… Un Craciun care anul asta va fi in frig, intuneric si fara nimic pe masa. Va rog din suflet, nu cer bani, nu cer pomana. Vreau sa muncesc pentru copiii mei si pentru sotul bolnav. Acesta este sigurul dar pe care mi-l doresc ca o mama nefericita, dar care isi iubeste copiii mai mult ca pe ochii din cap“.


Ati putut o data, de ce sa fie ultima?


Acum câteva saptamâni, GdS a publicat povestea emotionanta a unei fetite surdo-mute – Ana Maria Boboc, din Ionesti, Gorj. Provenind dintr-o familie nevoiasa, eleva in clasa a V-a la Scoala cu regim special „Sfântul Vasile“ din Craiova, copila nu-si putea permite un obiect de maxima necesitate pentru ea: un aparat auditiv. Dupa publicarea materialului, un craiovean de suflet a venit la redactie si si-a oferit darul sau de Mos Craciun: zece milioane de lei, suma care va fi completata luna viitoare, pentru a acoperi costul aparatului digital de care are nevoie Ana Maria. Ieri, familia Boboc a primit cu lacrimi de fericire frumosul dar. Pentru ei, Craciunul acesta va fi minunat. GdS multumeste tuturor celor care au raspuns apelului nostru si care, suntem siguri, de fiecare data când vom avea nevoie de ei vor veni!

ȘTIRI VIDEO GdS

ȘTIRI GdS